Iubiţi fraţi şi surori!
"Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut" - cu acest cuvânt din Psalmul al doilea, Biserica începe liturgia din Noaptea Sfântă. Ea ştie că acest cuvânt la origine aparţinea ritualului încoronării regilor din Israel. Regele, care în sine este o fiinţă umană ca şi ceilalţi oameni, devine "fiu al lui Dumnezeu" prin chemarea şi intrarea în funcţia sa: este un fel de adopţie din partea lui Dumnezeu, un act de decizie, prin care El dăruieşte acelui om o nouă existenţă, îl atrage în propria sa fiinţă. În mod şi mai clar lectura luată din profetul Isaia, pe care tocmai am ascultat-o, prezintă acelaşi proces într-o situaţie de travaliu şi de ameninţare pentru Israel: "Un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă. Puterea este pe umerii lui" (9,5). Intrarea în funcţia de rege este ca o nouă naştere. Exact ca nouă născut din decizia personală a lui Dumnezeu, ca prunc ce provine de la Dumnezeu, regele consacrat constituie o speranţă. Pe umerii lui se află viitorul. El este deţinătorul promisiunii de pace. În noaptea de la Betleem, acest cuvânt profetic a devenit realitate într-un mod care în timpul lui Isaia ar fi părut încă inimaginabil. Da, acum este într-adevăr un prunc Cel pe umerii căruia este puterea. În el apare noua regalitate pe care Dumnezeu o instituie în lume. Acest prunc s-a născut într-adevăr din Dumnezeu. Este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, care uneşte umanitatea şi divinitatea una cu alta. Pentru acest prunc sunt valabile titlurile de demnitate pe care cântarea de încoronare din Isaia i le atribuie: Sfetnic minunat - Dumnezeu puternic - Părinte veşnic - Principe al Păcii (9,5). Da, acest rege nu are nevoie de sfătuitori care aparţin înţelepţilor lumii. El poartă în el însuşi înţelepciunea şi sfatul lui Dumnezeu. Tocmai în slăbiciunea de a fi prunc el este Dumnezeul puternic şi ne arată astfel, în faţa puterilor lăudăroase ale lumii, puterea proprie a lui Dumnezeu.
Cuvintele din ritualul încoronării în Israel, într-adevăr, erau mereu numai ritualuri de speranţă, care prevedeau de departe un viitor care avea să fie dăruit de Dumnezeu. Nici unul din regii salutaţi în felul acesta nu corespundea sublimităţii acestor cuvinte. În ei, toate cuvintele despre filiaţia lui Dumnezeu, despre intrarea în moştenirea neamurilor, despre stăpânirea ţinuturilor îndepărtate (Ps 2,8) rămâneau numai o trimitere la un viitor - aproape nişte indicatoare ale speranţei, indicaţii ce conduceau spre un viitor care în acel moment era încă de neconceput. Astfel împlinirea cuvântului care începe în noaptea din Betleem este în acelaşi timp mai mare şi - din punctul de vedere al lumii - mai umil decât ceea ce lăsa cuvântul profetic să se intuiască. Este mai mare, pentru că acest copil este cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu, cu adevărat "Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl". Distanţa infinită dintre Dumnezeu şi om este depăşită. Dumnezeu nu s-a aplecat numai spre pământ, aşa cum spun Psalmii; El cu adevărat "a coborât", a intrat în lume, a devenit unul dintre noi pentru a ne atrage pe toţi la sine. Acest copil este cu adevărat Emanuel - Dumnezeu-cu-noi. Împărăţia lui se extinde cu adevărat până la marginile pământului. În vastitatea universală a sfintei Euharistii, El a înfiinţat cu adevărat insule de pace. Oriunde este celebrată există o insulă de pace, a acelei păci care este proprie a lui Dumnezeu. Acest copil a aprins în oameni lumina bunătăţii şi le-a dat forţa de a rezista tiraniei puterii. Dar este adevărat şi că "toiagul celui care loveşte spinarea" nu a fost frânt. Şi astăzi mărşăluiesc zgomotos bocancii soldaţilor şi mereu încă şi mereu din nou există "mantia pătată de sânge" (Is 9,3 şi urm.). Astfel face parte din această noapte bucuria pentru apropierea lui Dumnezeu. Mulţumim pentru că Dumnezeu, ca prunc, se dă în mâinile noastre, cerşeşte, ca să spunem aşa, iubirea noastră, revarsă pacea sa în inima noastră. Totuşi, această bucurie este şi o rugăciune: Doamne, realizează total promisiunea ta. Frânge toiegele celor care lovesc spinarea. Arde bocancii zgomotoşi. Fă să se termine timpul mantiilor pătate de sânge. Realizează promisiunea: "Pacea nu va avea sfârşit" (Is 9,6). Îţi mulţumim pentru bunătatea ta, dar te şi rugăm: arată puterea ta. Ridică în lume stăpânirea adevărului tău, a iubirii tale - "împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii".
"Maria l-a născut pe fiul său, întâiul născut" (Lc 2,7). Cu această frază, sfântul Luca relatează, în mod absolut lipsit de pathos, marele eveniment pe care cuvintele profetice în istoria lui Israel îl întrevăzuseră în prealabil. Luca îl numeşte pe prunc "întâi născut". În limbajul format în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, "întâi născut" nu înseamnă primul dintr-o serie de alţi copii. Cuvântul "întâi născut" este un titlu de onoare, independent de problema dacă după aceea urmează sau nu alţi fraţi şi surori. Astfel, în Cartea Exodului (Ex 4,22), Israel este numit de Dumnezeu "fiul meu întâi născut", şi cu asta se exprimă alegerea lui, demnitatea lui unică, iubirea specială a lui Dumnezeu Tatăl. Biserica de la începuturi ştia că în Isus acest cuvânt a primit o nouă profunzime; că în El sunt rezumate promisiunile făcute Israelului. Astfel Scrisoarea către Evrei îl numeşte pe Isus "întâiul născut" pur şi simplu pentru a-l califica, după pregătirile din Vechiul Testament, ca Fiul pe care Dumnezeu îl trimite în lume (cf. Ev 1,5-7). Întâiul născut aparţine în mod deosebit lui Dumnezeu, şi pentru aceasta el - ca în multe religii - trebuia să fie în mod deosebit încredinţat lui Dumnezeu şi să fie răscumpărat printr-un sacrificiu înlocuitor, aşa cum sfântul Luca relatează în episodul prezentării lui Isus la templu. Întâiul născut îi aparţine lui Dumnezeu în mod deosebit, este, ca să spunem aşa, destinat sacrificiului. În sacrificiul lui Isus pe cruce, destinaţia întâiului născut se împlineşte în mod unic. În el însuşi, El oferă omenirea lui Dumnezeu şi-l uneşte pe om şi pe Dumnezeu în aşa fel încât Dumnezeu să fie totul în toţi. Paul, în Scrisorile către Coloseni şi către Efeseni, a lărgit şi aprofundat ideea despre Isus ca întâi născut: Isus, ne spun aceste Scrisori, este Întâiul Născut al creaţiei - adevăratul arhetip al omului după care Dumnezeu a format creatura umană. Omul poate să fie imagine a lui Dumnezeu, pentru că Isus este Dumnezeu şi Om, adevărata imagine a lui Dumnezeu şi a omului. El este întâiul născut dintre cei morţi, ne mai spun aceste Scrisori. În Înviere, el a dărâmat zidul morţii pentru noi toţi. A deschis omului dimensiunea vieţii veşnice în comuniunea cu Dumnezeu. În sfârşit, ne este spus: El este întâiul născut dintre mulţi fraţi. Da, acum el este totuşi primul dintr-o serie de fraţi, adică primul care inaugurează pentru noi faptul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. El creează adevărata fraternitate - nu fraternitatea, desfigurată de păcat, a lui Cain şi Abel, a lui Romulus şi Remus, ci fraternitatea nouă în care suntem însăşi familia lui Dumnezeu. Această nouă familie a lui Dumnezeu începe în momentul în care Maria îl înfaşă pe "întâiul născut" şi îl aşează în iesle. Să-l rugăm: Doamne Isuse, tu care ai voit să te naşti ca primul dintre mulţi fraţi, dă-ne adevărata fraternitate. Ajută-ne pentru ca să devenim asemenea ţie. Ajută-ne să recunoaştem în celălalt care are nevoie de mine, în cei care suferă sau care sunt abandonaţi, în toţi oamenii, chipul tău, şi să trăim împreună cu tine ca fraţi şi surori pentru a deveni o familie, familia ta.
Evanghelia de Crăciun ne relatează, la sfârşit, că o mulţime de îngeri din oastea cerească îl lăuda pe Dumnezeu şi spunea: "Mărire lui Dumnezeu în înaltul cerului şi pe pământ pace oamenilor, pe care el îi iubeşte" (Lc 2,14). Biserica a amplificat această laudă, pe care îngerii au intonat-o în faţa evenimentului din Noaptea Sfântă, făcând din el un imn de bucurie despre gloria lui Dumnezeu. "Îţi mulţumim ţie pentru slava ta cea marea". Îţi mulţumim pentru frumuseţea, pentru măreţia, pentru bunătatea lui Dumnezeu, care în această noapte devin vizibile pentru noi. Apariţia frumuseţii, a frumosului, ne face bucuroşi fără ca să trebuiască să ne întrebăm despre utilitatea ei. Cine îl întrevede pe Dumnezeu simte bucurie, şi în această noapte vedem ceva din lumina lui. Dar şi despre oameni vorbeşte mesajul îngerilor în Noaptea Sfântă: "Pace oamenilor pe care el îi iubeşte". Traducerea latină a acestui cuvânt, pe care-l folosim în liturgie şi care provine de la Ieronim, sună diferit: "Pace oamenilor de bunăvoinţă". Expresia "oameni de bunăvoinţă" tocmai în ultimele decenii a intrat în mod deosebit în vocabularul Bisericii. Dar care traducere este corectă? Trebuie să citim ambele texte împreună; numai aşa înţelegem cuvântul îngerilor în mod corect. Ar fi greşită o interpretare care ar recunoaşte numai lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, ca şi cum El nu l-ar fi chemat pe om la un răspuns liber de iubire. Însă ar fi greşită şi o interpretare moralizatoare, conform căreia omul cu bunăvoinţa sa ar putea, ca să spunem aşa, să se răscumpere pe el însuşi. Ambele lucruri merg împreună: harul şi libertatea; iubirea lui Dumnezeu, care ne previne şi fără de care n-am putea să-l iubim, şi răspunsul nostru, pe care el îl aşteaptă şi pentru care, în naşterea Fiului său, chiar ne roagă. Împletirea harului şi libertăţii, împletirea chemării şi răspunsului n-o putem scinda în părţi separate una de cealaltă. Ambele sunt în mod indisolubil împletite între ele. Astfel acest cuvânt este în acelaşi timp promisiune şi chemare. Dumnezeu ne-a prevenit cu darul Fiului său. Mereu din nou Dumnezeu ne previne în mod neaşteptat. Nu încetează să ne caute, să ne ridice ori de câte ori avem nevoie. Nu abandonează oaia rătăcită în deşertul în care s-a pierdut. Dumnezeu nu se lasă încurcat de păcatul nostru. El reîncepe mereu din nou cu noi. Totuşi, aşteaptă iubirea noastră împreună cu El. El ne iubeşte pentru ca noi să putem deveni persoane care iubesc împreună cu el şi astfel să poată fi pace pe pământ.
Luca nu a spus că îngerii au cântat. El scrie foarte sobru: oastea cerească îl lăuda pe Dumnezeu spunând: "Mărire lui Dumnezeu în înaltul cerului..." (Lc 2,13 şi urm.). Dar din totdeauna oamenii ştiau că vorbirea îngerilor este diferită de cea a oamenilor; că tocmai în această noapte a veştii bune ea a fost o cântare în care gloria sublimă a lui Dumnezeu a strălucit. Astfel, această cântare a îngerilor a fost percepută ca muzică ce vine de la Dumnezeu, mai mult, ca invitaţie de a ne uni în cântare, în bucuria inimii pentru că suntem iubiţi de Dumnezeu. Cantare amantis est, spune Augustin: cântarea este ceva a celui care iubeşte. Astfel, de-a lungul secolelor, cântarea îngerilor a devenit mereu din nou o cântare de iubire şi de bucurie, o cântare a celor care iubesc. În această oră noi ne asociem plini de recunoştinţă la această cântare a tuturor secolelor, care uneşte cerul şi pământul, îngerii şi oamenii. Da, îţi mulţumim pentru slava ta cea mare. Îţi mulţumim pentru iubirea ta. Fă să devenim tot mai mult persoane care iubesc împreună cu tine, deci persoane de pace. Amin.
Benedictus Pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
