Omilia Sfântului Părinte la Liturghia de Crăciun (24.12.2009)
Iubiţi fraţi şi surori,
"Un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă" (Is 9,5). Ceea ce Isaia, privind de departe spre viitor, îi spune Israelului ca o consolare în necazurile şi întunecimile sale, Îngerul, din care emană un nor de lumină, vesteşte păstorilor ca prezent: "Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul" (Lc 2,11). Domnul este prezent. Din acest moment, Dumnezeu este cu adevărat un "Dumnezeu cu noi". Nu mai este Dumnezeul distant, care, prin creaţie şi prin intermediul conştiinţei, se poate intui într-un fel de departe. El a intrat în lume. Este Cel Apropiat. Cristos înviat a spus asta discipolilor săi, nouă: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Pentru voi s-a născut Mântuitorul: ceea ce îngerul a vestit păstorilor, acum Dumnezeu ne aminteşte nouă prin intermediul evangheliei şi al mesagerilor săi. Aceasta este o veste care nu poate să ne lase indiferenţi. Dacă este adevărată, totul s-a schimbat. Dacă este adevărată, ea mă priveşte şi pe mine. Atunci, asemenea păstorilor, trebuie să spun şi eu: Hai deci, vreau să merg la Betleem şi să văd cuvântul care s-a întâmplat acolo. Evanghelia nu ne relatează fără scop istoria păstorilor. Ei ne arată cum să răspundem în mod corect la acel mesaj care ne este adresat şi nouă. Ce ne spun deci aceşti primi martori ai întrupării lui Dumnezeu?
Despre păstori se spune înainte de toate că ei erau persoane vigilente şi că mesajul putea ajunge la ei tocmai pentru că erau treji. Noi trebuie să ne trezim pentru ca mesajul să ajungă până la noi. Trebuie să devenim persoane cu adevărat vigilente. Ce înseamnă asta? Diferenţa dintre unul care visează şi unul care este treaz constă înainte de toate în faptul că acela care visează se află într-o lume deosebită. Cum eu-l său el este închis în această lume a viselor care, întocmai, este numai a lui şi n-o leagă cu celelalte. A se trezi înseamnă a ieşi din această lume deosebită a eu-lui şi a intra în realitatea comună, în adevărul care, singur, ne uneşte pe toţi. Conflictul în lume, inconciliabilitatea reciproc, derivă din faptul că suntem închişi în propriile noastre interese şi în opiniile personale, în propria noastră lume minusculă privată. Egoismul, cel al grupului ca şi cel al fiecăruia, ne ţine prizonieri ai intereselor şi dorinţelor noastre, care contrastează cu adevărul şi ne despart pe unii de alţii. Treziţi-vă, ne spune evanghelia. Veniţi afară pentru a intra în marele adevăr comun, în comuniunea unicului Dumnezeu. A ne trezi înseamnă astfel a dezvolta sensibilitatea faţă de Dumnezeu; faţă de semnalele silenţioase cu care el vrea să ne conducă; faţă de multiplele indicii ale prezenţei sale. Există persoane care spun că sunt "din punct de vedere religios lipsite de ureche muzicală". Capacitatea perceptivă faţă de Dumnezeu pare aproape o dotă care este refuzată unora. Şi de fapt - maniera noastră de a gândi şi a acţiona, mentalitatea lumii de astăzi, gama diferitelor noastre experienţe sunt adaptate să reducă sensibilitatea faţă de Dumnezeu, să ne facă "lipsiţi de ureche muzicală" faţă de el. Şi totuşi în fiecare suflet este prezent, în mod ascuns sau deschis, aşteptarea lui Dumnezeu, capacitatea de a-l întâlni. Pentru a obţine această vigilenţă, această trezire la esenţial, vrem să ne rugăm, pentru noi înşine şi pentru alţii, pentru cei care par să fie "lipsiţi de această ureche muzicală" şi în care, totuşi, este vie dorinţa ca Dumnezeu să se manifeste. Marele teolog Origene a spus: dacă eu aş avea harul de a vedea aşa cum a văzut Paul, aş putea acum (în timpul Liturgiei) să contemplu o mare ceată de Îngeri (cf. in Lc 23,9). De fapt - în Liturgia sacră, îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii ne înconjoară. Însuşi Domnul este prezent în mijlocul nostru. Doamne, deschide ochii inimilor noastre, pentru ca să devenim vigilenţi şi vizionari şi astfel să putem duce apropierea ta şi altora!
Să ne întoarcem la evanghelia de Crăciun. Ea ne relatează că păstorii, după ce au ascultat mesajul îngerului, şi-au spus unul altuia: "«Să mergem până la Betleem»... Au plecat îndată" (Lc 2,15 şi urm.). "S-au grăbit" spune literalmente textul grec. Ceea ce le-a fost vestit era aşa de important că trebuiau să meargă imediat. De fapt, ceea ce le-a fost spus era total dincolo de obişnuit. Schimba lumea. S-a născut Mântuitorul. Aşteptatul Fiu al lui David a venit în lume în cetatea sa. Ce putea să fie mai important? Desigur, îi stimula şi curiozitatea, dar mai ales agitaţia datorită marelui lucru care le-a fost comunicat chiar lor, cei mici şi oameni aparent irelevanţi. S-au grăbit - îndată. În viaţa noastră obişnuită lucrurile nu sunt aşa. Majoritatea oamenilor nu consideră prioritare lucrurile lui Dumnezeu, ele nu ne implică în mod imediat. Şi astfel noi, în cea mai mare majoritate, sunt foarte dispuşi să le amânăm. Înainte de toate se face ceea ce aici şi acum apare urgent. În lista priorităţilor Dumnezeu se află adesea aproape pe ultimul loc. Asta - se gândeşte - se va putea face mereu. Evanghelia ne spune: Dumnezeu are prioritatea maximă. Dacă în viaţa noastră ceva merită grabă imediat, asta este, deci, numai cauza lui Dumnezeu. O maximă din Regula sfântului Benedict spune: "Să nu pui nimic înaintea lucrării lui Dumnezeu (adică înaintea oficiului divin)". Liturgia este pentru călugări prima prioritate. Tot restul vine după aceea. Însă, în nucleul său, această frază este valabilă pentru orice om. Dumnezeu este important, realitatea cea mai importantă în mod absolut în viaţa noastră. Tocmai această prioritate ne-o învaţă păstorii. De la ei vrem să învăţăm să nu ne lăsăm zdrobiţi de toate lucrurile urgente din viaţa cotidiană. De la ei vrem să învăţăm libertatea interioară de a pune pe planul al doilea alte ocupaţii - oricât de importante ar fi ele - pentru a ne îndrepta către Dumnezeu, pentru a-l lăsa să intre în viaţa noastră şi în timpul nostru. Timpul folosit pentru Dumnezeu, şi pornind de la el, pentru aproapele nu este niciodată timp pierdut. Este timpul în care trăim cu adevărat, în care trăim însăşi faptul că suntem persoane umane.
Unii comentatori notează că cei dintâi păstorii, suflete simple, au venit la Isus în iesle şi au putut să-l întâlnească pe Răscumpărătorul lumii. Înţelepţii veniţi din Orient, reprezentanţii celor care au rang şi nume, au venit mult mai târziu. Comentatorii adaugă: acest lucru este complet clar. De fapt, păstorii locuiau în vecinătate. Ei nu trebuiau decât "să străbată" (cf. Lc 2,15) aşa cum se străbate un spaţiu scurt pentru a merge la vecini. În schimb, înţelepţii locuiau departe. Ei trebuiau să parcurgă o cale lungă şi dificilă, pentru a ajunge la Betleem. Şi aveau nevoie de călăuzire şi de indicaţie. Ei bine, şi astăzi există suflete simple şi umile care locuiesc foarte aproape de Domnul. Ele sunt, ca să spunem aşa, vecinii lui şi pot cu uşurinţă să meargă la el. Însă cea mai mare parte dintre noi oamenii moderni trăiesc departe de Isus Cristos, de acela care s-a făcut om, de Dumnezeul venit în mijlocul nostru. Trăim în filozofii, în afaceri şi ocupaţii care ne umplu total şi de care drumul spre iesle este foarte lung. În moduri multiple Dumnezeu trebuie să ne stimuleze în mod repetat şi să ne dea o mână de ajutor, pentru ca să putem găsi ieşirea din hăţişul gândurilor noastre şi activităţilor noastre şi să găsim calea spre el. Însă pentru toţi există o cale. Pentru toţi Domnul dispune semnale adaptate fiecăruia. El ne cheamă pe noi toţi, pentru ca şi noi să putem spune: Hai deci, "să străbatem", să mergem la Betleem - spre acel Dumnezeu, care ne-a venit în întâmpinare. Da, Dumnezeu a pornit la drum spre noi. Singuri nu vom putea ajunge până la el. Calea depăşeşte forţele noastre. Dar Dumnezeu a coborât. El ne vine în întâmpinare. El a parcurs partea cea mai lungă a drumului. Acum ne cere: Veniţi şi vedeţi cât de mult vă iubesc. Veniţi şi vedeţi că eu sunt aici. Transeamus usque Bethleem, spune Biblia latină. Să mergem acolo! Să ne depăşim pe noi înşine! Să devenim călători spre Dumnezeu în moduri multiple: în a fi interior în drum spre el. Şi totuşi şi în drumuri foarte concrete - în Liturgia Bisericii, în slujirea aproapelui, în care Cristos mă aşteaptă.
Să ascultăm încă o dată direct evanghelia. Păstorii îşi spun unul altuia motivul pentru care pornesc la drum: "Să vedem ce s-a întâmplat". Literalmente textul grec spune: "Să acest cuvânt, care s-a întâmplat acolo". Da, aceasta este noutatea din noaptea asta: Cuvântul poate să fie privit. Pentru că s-a făcut trup. Acel Dumnezeu cărui nu trebuie să i se facă nici o imagine, pentru că orice imagine ar putea doar să-l reducă, ba chiar să-l denatureze, acel Dumnezeu s-a făcut, el însuşi, vizibil în acela care este adevărata lui imagine, aşa cum spune Paul (cf. 2Cor 4,4; Col 1,15). În figura lui Isus Cristos, în toată viaţa şi activitatea lui, în moartea şi învierea lui, putem să privim cuvântul lui Dumnezeu, deci misterul lui însuşi Dumnezeu cel viu. Dumnezeu este aşa. Îngerul le spusese păstorilor: "Acesta va fi semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat într-o iesle" (Lc 2,12; cf. 16). Semnul lui Dumnezeu, semnul care este dat păstorilor şi nouă, nu este o minune emoţionantă. Semnul lui Dumnezeu este umilinţa lui. Semnul lui Dumnezeu este că el se face mic; devine prunc; se lasă atins şi cere iubirea noastră. Cât de mult am dori noi oamenii un semn diferit, impunător, incontestabil al puterii lui Dumnezeu şi al măreţiei lui. Însă semnul lui ne invită la credinţă şi la iubire şi de aceea ne dă speranţă. Da, devenim asemenea lui Dumnezeu, dacă ne lăsăm plăsmuiţi de acest semn; dacă învăţăm, noi înşine, umilinţa şi astfel adevărata măreţie; dacă renunţăm la violenţă şi folosim numai armele adevărului şi iubirii. Origene, urmând un cuvânt al lui Ioan Botezătorul, a văzut exprimată esenţa păgânismului în simbolul pietrelor: păgânismul este lipsa de sensibilitate, înseamnă o inimă de piatră, pentru că este incapabilă să iubească şi să perceapă iubirea lui Dumnezeu. Origene spune despre păgâni: "Lipsiţi de sentiment şi de raţiune, se transformă în pietre şi în lemn" (in Lc 22, 9). Însă Cristos vrea să ne dea o inimă de carne. Când îl vedem pe el, pe Dumnezeul care a devenit prunc, ni se deschide inima. În Liturgia din Noaptea Sfântă Dumnezeu vine la noi ca om, pentru ca noi să devenim cu adevărat umani. Să-l mai ascultăm pe Origene: "De fapt, la ce ţi-ar folosi ca Cristos să fi venit odată în trup, dacă el nu ajunge până în sufletul tău? Să ne rugăm ca să vină zilnic la noi şi ca să putem spune: trăiesc, însă nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20)" (in Lc 22,3).
Da, pentru aceasta vrem să ne rugăm în această Noapte Sfântă. Doamne Isuse Cristoase, tu care te-ai născut la Betleem, vino la noi! Intră în mine, în sufletul meu. Transformă-mă. Reînnoieşte-mă. Fă ca eu şi noi toţi din piatră şi lemn să devenim persoane vii, în care iubirea ta se face prezentă şi lumea este transformată. Amin.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
