În noapte se aprinde o lumină. Un înger apare, gloria Domnului îi învăluie pe păstori şi în sfârşit vine vestea aşteptată de secole: "Astăzi s-a născut pentru voi Mântuitorul, care este Cristos Domnul" (Lc 2,11). Însă surprinde ceea ce adaugă îngerul. Le indică păstorilor cum să-l găsim pe Dumnezeu venit pe pământ: "Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle" (v. 12). Iată semnul: un copil. Totul aici: un copil în sărăcia cruntă a unei iesle. Nu există mai multe lumini, strălucire, coruri de îngeri. Numai un copil. Nimic altceva, aşa cum prevestise Isaia: "Un copil s-a născut pentru noi" (Is 9,5).
Evanghelia insistă asupra acestui contrast. Relatează naşterea lui Isus începând de la Cezar August, care face recensământul întregului pământ: îl arată pe primul împărat în măreţia sa. Dar, imediat după aceea, ne duce la Betleem, unde nu este nimic mare: numai un copil sărac înfăşat, cu nişte păstori în jur. Şi acolo este Dumnezeu, în micime. Iată mesajul: Dumnezeu nu merge pe măreţie, ci se coboară în micime. Micimea este calea pe care a ales-o pentru a ajunge la noi, pentru a ne atinge inima, pentru a ne salva şi a ne duce din nou la ceea ce contează.
Fraţi şi surori, stând în faţa ieslei să privim la centru: să mergem dincolo de lumini şi de decoraţiuni, care sunt frumoase, şi să-l contemplăm pe Prunc. În micimea sa este în întregime Dumnezeu. Să recunoaştem asta: "Pruncule, tu eşti Dumnezeu, Dumnezeu-prunc". Să ne lăsăm străbătuţi de această uimire scandaloasă. Cel care îmbrăţişează universul are nevoie să fie ţinut în braţe. El, care a făcut soarele, trebuie să fie încălzit. Duioşia în persoană are nevoie să fie dezmierdat. Iubirea infinită are o inimă minusculă, care emite bătăi uşoare. Cuvântul veşnic este prunc, adică incapabil să vorbească. Pâinea vieţii trebuie să fie hrănit. Creatorul lumii este fără locuinţă. Astăzi totul se răstoarnă: Dumnezeu vine în lumea mică. Măreţia sa se oferă în micime.
Şi noi - să ne întrebăm - ştim să primim această cale a lui Dumnezeu? Este provocarea Crăciunului: Dumnezeu se revelează, dar oamenii nu-l înţeleg. El se face mic în ochii lumii şi noi continuăm să căutăm măreţia conform lumii, eventual chiar în numele său. Dumnezeu se înjoseşte şi noi vrem să urcăm pe piedestal. Cel Preaînalt indică umilinţa şi noi pretindem să apărem. Dumnezeu merge în căutarea păstorilor, a celor invizibili; noi căutăm vizibilitate, să ne arătăm. Isus se naşte pentru a sluji şi noi petrecem anii pentru a urmări succesul. Dumnezeu nu caută forţă şi putere, cere duioşie şi micime interioară.
Iată ce anume să cerem lui Isus pentru Crăciun: harul micimii. "Doamne, învaţă-ne să iubim micimea. Ajută-ne să înţelegem că este calea pentru adevărata măreţie". Dar ce înseamnă, concret, a primi micimea? În primul rând înseamnă a crede că Dumnezeu vrea să vină în lucrurile mici ale vieţii noastre, vrea să locuiască în realităţile zilnice, în gesturile simple pe care le facem acasă, în familie, la şcoală, la locul de muncă. În trăirea noastră obişnuită vrea să realizeze lucruri extraordinare. Şi este un mesaj de mare speranţă: Isus ne invită să valorizăm şi să redescoperim lucrurile mici ale vieţii. Dacă el este cu noi acolo, ce anume ne lipseşte? Aşadar, să lăsăm în urmă regretele pentru măreţia pe care n-o avem. Să renunţăm la plângeri şi la strâmbături, la aviditatea care ne lasă nesatisfăcuţi! Micimea, uimirea acelui prunc mic: acesta este mesajul.
Dar este şi mai mult. Isus nu doreşte să vină numai în lucrurile mici ale vieţii noastre, ci şi în micimea noastră: în faptul că ne simţim slabi, fragili, nepotriviţi, eventual chiar greşitori. Soră şi frate, dacă, precum la Betleem, întunericul nopţii te înconjoară, dacă observi în jurul tău o indiferenţă rece, dacă rănile pe care le porţi înăuntru strigă: "Contezi puţin, nu valorezi nimic, nu vei fi niciodată iubit aşa cum vrei", în această noapte, dacă tu simţi asta, Dumnezeu răspunde şi îţi spune: "Te iubesc aşa cum eşti. Micimea ta nu mă înspăimântă, fragilităţile tale nu mă neliniştesc. M-am făcut mic pentru tine. Pentru a fi Dumnezeul tău am devenit fratele tău. Frate iubit, soră iubită, nu-ţi fie frică de mine, ci regăseşte în mine măreţia ta. Sunt aproape de tine şi numai asta îţi cer: încrede-te în mine şi deschide-mi inima".
A primi micimea înseamnă încă un lucru: a-l îmbrăţişa pe Isus în cei mici de astăzi. Adică a-l iubi în cei din urmă, a-l sluji în cei săraci. Ei sunt cei mai asemănători cu Isus, născut sărac. Şi în ei el vrea să fie onorat. În această noapte de iubire o unică teamă să ne asalteze: să iubim iubirea lui Dumnezeu, să-l rănim dispreţuindu-i pe cei săraci cu indiferenţa noastră. Sunt predilecţii lui Isus, care ne vor primi într-o zi în cer. O poetă a scris: "Cine nu a găsit cerul aici pe pământ nu-l va avea acolo sus" (E. Dickinson, Poems, P96-17). Să nu pierdem din vedere cerul, să ne îngrijim de Isus acum, mângâindu-l în cei nevoiaşi, pentru că s-a identificat în ei.
Să mai privim încă o dată la iesle şi să vedem că Isus la naştere este înconjurat chiar de cei mici, de cei săraci. Sunt păstorii. Erau cei mai simpli şi au fost cei mai aproape de Domnul. L-au găsit pentru că "trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii" (Lc 2,8). Stăteau acolo pentru a lucra, pentru că erau săraci şi viaţa lor nu avea orare, ci depindea de turmă. Nu puteau trăi cum şi unde voiau, ci se conformau pe baza exigenţelor oilor de care aveau grijă. Şi Isus se naşte acolo, aproape de ei, aproape de cei uitaţi din periferii. Vine acolo unde demnitatea omului este pusă la încercare. Vine ca să înnobileze pe cei excluşi şi se revelează înainte de toate lor: nu personajelor culte şi importante, ci oamenilor săraci care lucrau. Dumnezeu în această noapte vine să umple cu demnitate duritatea muncii. Ne aminteşte cât de important este a da demnitate omului cu locul de muncă, dar şi de a dea demnitate muncii omului, pentru că omul este stăpân şi nu sclav al muncii. În ziua vieţii să repetăm: gata cu morţi la locul de muncă! Şi să ne angajăm pentru asta.
Să privim o ultimă dată la iesle, lărgind privirea până la marginile sale, unde se întrevăd magii, în pelerinaj pentru a-l adora pe Domnul. Să privim şi să înţelegem că în jurul lui Isus totul se recompune în unitate: nu sunt numai cei din urmă, păstorii, ci şi înţelepţii şi bogaţii, magii. La Betleem stau împreună săraci şi bogaţi, cel care adoră precum magii şi cel care lucrează precum păstorii. Totul se recompune atunci când în centru este Isus: nu ideile noastre despre Isus, ci el, Cel Viu. Aşadar, iubiţi fraţi şi surori, să ne întoarcem la Betleem, să ne întoarcem la origini: la esenţialitatea credinţei, la prima iubire, la adoraţie şi la caritate. Să-i privim pe magi care peregrinează şi ca Biserică sinodală, pe cale, să mergem la Betleem, unde este Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu; unde Domnul este pe primul loc şi este adorat; unde cei din urmă ocupă locul cel mai apropiat de el; unde păstorii şi magii stau împreună într-o fraternitate mai puternică decât orice clasificare. Dumnezeu să ne dea să fim o Biserică adoratoare, săracă, fraternă. Acest lucru este esenţial. Să ne întoarcem la Betleem.
Ne va face bine să mergem acolo, docili faţă de Evanghelia de Crăciun, care prezintă Sfânta Familie, pe păstori şi pe magi: toţi oameni pe cale. Fraţi şi surori, să pornim la drum, pentru că viaţa este un pelerinaj. Să ne ridicăm, să ne trezim pentru că în această noapte s-a aprins o lumină. Este o lumină blândă şi ne aminteşte că în micimea noastră suntem fii iubiţi, fii ai luminii (cf. 1Tes 5,5). Fraţi şi surori, să ne bucurăm împreună, pentru că nimeni nu va stinge vreodată această lumină, lumina lui Isus, care din această noapte străluceşte în lume.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
