În comemorarea liturgică a Fericitului Ioan Paul al II-lea
Pr. Mario Piatti, ICSM
Ioan Paul al II-lea a fost un Papă sfânt nu prin impactul mediatic sau prin extraordinara sa capacitate de comunicare, ci prin misterul care a avut loc, din zi în zi, în inima sa, transformată în Inima lui Isus şi a Preasfintei Maria. Sfânt nu pentru că a cucerit simpatia oamenilor, ci pentru că s-a lăsat cucerit de Cristos.
În discuţiile vii care se împletesc între Isus şi interlocutorii săi - aşa cum sunt prezentate, îndeosebi în Evanghelia lui Ioan - se schiţează, cu claritate crescândă, identitatea reală a Domnului. El este om adevărat, complet "înrudit" cu noi, în toată fragilitatea condiţiei noastre (în afară de păcat, aşa cum va preciza Scrisoarea către Evrei); şi, pe de altă parte, aparţine total lumii lui Dumnezeu: vorbeşte despre Tatăl cu o familiaritate care îi descumpăneşte pe adversarii săi; săvârşeşte "semne" şi minuni care pot fi atribuite numai lui Dumnezeu. Cu ironie subtilă, în a patra Evanghelie, tocmai opozanţii cei mai tari şi îndârjiţi, cu întrebările lor provocatoare şi cu contestaţiile lor, contribuie ca să ne facă cunoscută persoana lui Isus, revelându-i identitatea de Om adevărat şi de Dumnezeu adevărat. "Cine eşti tu? Ce spui despre tine însuţi?" îl întreabă pe Domnul. "Care sunt originile tale? Cu ce autoritate acţionezi?".
Şi noi suntem invitaţi să reflectăm şi să ne întrebăm cu privire la "ascendenţa" noastră, cu privire la "trunchiul sfânt" din care provenim. De fapt, există ceva şi în viaţa noastră care nu este cuantificabil conform criteriilor şi parametrilor umani şi pământeşti; adică ceva care nu se poate circumscrie în cadrul limitelor inteligenţei noastre şi care scapă de investigaţiile cele mai îngrijite, nici nu se poate conduce pur şi simplu la părinţii noştri sau la datele sărace înregistrate în registrul de stare civilă. E vorba de acea scânteie, unică şi irepetabilă, de Providenţă şi de Iubire care ne generat, prin care suntem ceea ce suntem, dincolo de - sau mai bine zis prin - împletirea omenităţii noastre, formată din oase, muşchi, fâşii de dorinţe, de pulsiuni şi de pasiuni, care marchează şi condiţionează indiscutabil fiinţa noastră, dar nu reuşesc să o încarcereze şi nici să o epuizeze. Drumul existenţei noastre este ca o întoarcere progresivă la izvorul din care am apărut. Este redescoperirea rădăcinilor noastre, este un "reditus", adică o întoarcere la sânul Celui care ne-a creat şi care ne aşteaptă în veşnicie.
Ioan Paul al II-lea, declarat de acum fericit, a voit să pună expresia "Totus tuus" pe propria stemă pontificală: Totus tuus, adică în întregime al Fecioarei, posesie a acelei Inimi binecuvântate şi Neprihănite care a fost în întregime a lui Dumnezeu şi care, de aceea, s-a dăruit total şi fiilor săi. Aceea este "ascendenţa" cea mai adevărată, cea mai umană, cea mai sfântă: Fecioara Maria. Aceea este rădăcina fericită care ne-a generat, la picioarele pomului Crucii, şi care continuă să germineze în istorie, vizitându-ne ca Har şi ca lumină de speranţă creştină.
"Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl", a spus Isus discipolilor săi. În trăsăturile acelui Papă de neuitat se puteau observa trăsăturile proprii ale Mamei noastre cereşti: bunătatea sa inefabilă, dulceaţa sa, candoarea sa limpede, caritatea sa sublimă. "Totus tuus": aşa încât să se facă mic cu cei mai mici, iubiţi şi căutaţi mereu cu duioşie, în mod patern; "totus tuus" pentru a fi solidar cu cei săraci, cu cei bolnavi, cu victimele violenţei, ale războiului, ale catastrofelor naturale; "totus tuus" pentru a se face "tovarăş de călătorie" al tinerilor, cărora Papa le-a dedicat spaţiu larg de timp şi cele mai bune energii ale sale şi cu care a împărtăşit experienţe extraordinare, în toate continentele. "Totus tuus" pentru a merge, umăr la umăr, cu familiile din societatea de astăzi, adesea în criză şi care au nevoie de referinţe sigure şi de călăuze înţelepte şi luminate.
Inima lui Cristos şi Inima Mamei sale sunt singurul criteriu de lectură credibil pentru a încerca să înţelegem viaţa lui Ioan Paul al II-lea. Sfinţenia este un mister care nu poate fi cuprins de ochii lumii: ceva se percepe în exterior, se percep roadele, dar este infinit mai mult ceea ce rămâne ascuns, ca rădăcini de iubire care se înfig în terenul bun al Harului. A fost un Papă sfânt nu prin impactul mediatic sau prin extraordinara sa capacitate de comunicare, ci prin misterul care a avut loc, din zi în zi, în inima sa, transformată în Inima lui Isus şi a Preasfintei Maria. Sfânt nu pentru că a cucerit simpatia oamenilor, ci pentru că s-a lăsat cucerit de Cristos.
Într-o lume care se emoţionează cu uşurinţă, dar care uită în grabă, este deosebit de necesar să învăţăm lecţia de viaţă şi de credinţă a Papei Wojtyla. Răspunsul cel mai frumos, la valul puternic de iubire pe care el l-a produs în istorie, este angajarea reînnoită a vieţii noastre. Dacă şi noi ne lăsăm cuceriţi de Cristos; dacă, asemenea acelui Episcop venit în anul 1978 "dintr-o ţară îndepărtată" şi fiecare din noi - oricât de păcătos ar fi - poate să spună "Totus tuus" Fecioarei Maria, atunci suntem pe drumul cel bun şi exemplul, sacrificiul eroic, slujirea neobosită adusă Bisericii şi lumii de către Ioan Paul al II-lea nu au fost zadarnice.
Articolul a fost publicat de părintele Mario în "Maria de Fatima", revistă a Familiei Inimii Neprihănite a Mariei.
(După Zenit, sâmbătă 22 octombrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
