O zi a unui preot: 10. Semănători de speranţă alături de cei care suferă

V. "Iuxta crucem"
10. Semănători de speranţă alături de cei care suferă (Lc 10,29-37)

Nu este nici o îndoială că unul dintre motivele care stau la rădăcina popularităţii preotului este capacitatea sa de a fi prezent lângă persoanele care duc crucea. Iar lângă cruce nu sunt mulţimi, ci un mic număr de suflete capabile de compasiune cu limbajul tăcerii şi al inimii. Sub cruce cuvintele deranjează. Numai cine atârnă pe cruce poate să vorbească, la fel ca Isus.

Printre aceste puţine persoane este şi preotul. Adesea el este chemat să treacă repede de la ritmul frenetic al vieţii cotidiene la pasul diferit al celui care suferă, sau să stea la căpătâiul unui bolnav în spital.

Astăzi trăim într-o societate cu două viteze, care riscă să nu se întâlnească niciodată. Pe de o parte graba celor sănătoşi care aleargă toată ziua şi nu au niciodată timp; de cealaltă parte "viteza" solitudinii şi a bolii, a celor care au noaptea lungă de nu se mai termină.

Această societate cu două viteze stă sub mitul sănătăţii, al vârstei a doua sau al tinereţii veşnice, cu riscul serios de a crea marginalizări, uitări şi solitudini.

În acest orizont cultural se profilează două fenomene aparent contradictorii: pe de o parte conştiinţa crescândă a dreptului la sănătate şi la grija faţă de trup; pe de altă parte uitarea sensului suferinţei şi al morţii. Nu se mai vede sensul mântuitor al crucii: ne mulţumim să-i distrăm pe bătrâni.

În alte contexte culturale, naşterea, viaţa, suferinţa şi moartea erau luminate de credinţă. Astăzi anumite valori sunt măturate de secularism şi se caută sensuri care nu au nimic cu viziunea creştină a vieţii.

10.1. Textul

²⁹ Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: "Şi cine este aproapele meu?". ³⁰ Isus a continuat: "Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. ³¹ Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. ³² La fel şi un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. ³³ Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. ³⁴ Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. ³⁵ În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce». ³⁶ Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?". ³⁷ El a răspuns: "Cel care a avut milă de el". Atunci Isus i-a spus: "Mergi şi fă şi tu la fel!" (Lc 10,29-37).

10.2. A te face aproapele celuilalt

Cunoscuta parabolă a lui Luca (numită şi "a Fiului"), răspunde tocmai la întrebarea: Cum să schimbăm viteza pentru a ne opri lângă cel care suferă? Cum să ne facem solidari? Cum să ne aplecăm asupra rănilor fizice şi morale ale bolnavilor?

Din păcate, figurile preotului şi a levitului nu au fost la înălţime.

Conform mesajului lui Isus, două sunt noutăţile inedite ale iubirii. Prima se referă la aproapele ca subiect ce trebuie iubit; a doua se referă la aproapele ca subiect al iubirii. Dacă Matei şi Marcu interpretează orizontul universalităţii ca referindu-se la toţi care trebuie iubiţi, inclusiv duşmanii, deoarece aceasta este noutatea creştină, Luca, în schimb, interpretează universalitatea iubirii ca referindu-se la orice persoană, care, iubind, reprezintă aceeaşi iubire a lui Cristos.

Matei şi Marcu spun: toţi oamenii trebuie să fie iubiţi, pentru că în toţi este prezentă imago Dei, chiar şi în duşmani (universalitate obiectivă). Luca, în schimb, adaugă: toţi oamenii, iubind, pot deveni imaginea lui Cristos solidar cu omenirea suferindă (universalitate subiectivă).

Parabola nu indică pe cine trebuie să iubim, nu-l indică pe aproapele ca obiect al iubirii, ci ca subiect al iubirii.

În parabolă toţi au un nume, o apartenenţă: preotul, levitul, samariteanul, tâlharii. Cel căzut, în schimb, e doar "un om" (v. 30), fără nume, ca toţi nenorociţii acestui pământ. Numai Dumnezeu le cunoaşte numele, le priveşte chipul.

Preotul şi levitul trec mai departe. Indiferenţă? Frica de contaminare legală? De fapt, cei familiari cu Templul, apropiaţii lui Dumnezeu, rămân străini oamenilor: merg mai departe.

"Samariteanul" insinua ideea de distanţă, de străin, exact contrariul aproapelui. În imaginea sa putem întrevedea trăsăturile lui Isus.

Nu numai că toţi oamenii trebuie iubiţi de către ucenici, dar toţi oamenii, chiar străini sau marginalizaţi, pot deveni ucenici făcându-se aproapele alături de fraţi.

Iubirea îi face pe ucenici.

10.3. Drumul iubirii solidare

Isus nu-i răspunde cărturarului cine este aproapele, ci îl învaţă "cum" să se facă aproape printr-un drum marcat de şase verbe, pentru şase etape:

- samariteanul vede (v. 33): drumul iubirii începe cu "a vedea";

- i s-a făcut milă (v. 33): înseamnă a vedea cu inima, cu lumea interioară, profunzimea;

- s-a apropiat (v. 34): nu priveşte de la distanţă, nu face discursuri, "iese" din sine;

- i-a legat rănile (v. 34): rănile sunt multe - singurătate, lipsa de iubire, de sens, boala;

- l-a dus la un han (v. 34): iubirea angajează şi pe alţii, creează solidaritate;

- i-a purtat de grijă (v. 34): s-a îngrijit de el până la capăt.

Acest itinerar poate constitui o oglindă pentru a ne verifica dacă suntem "preoţi-samariteni" alături de cei care poartă crucea.

10.4. "A trece mai departe": păcatele de omisiune

Preoţii sunt chemaţi să fie oamenii compasiunii lui Dumnezeu. Dar nu lipseşte riscul de "a trece mai departe". Păcatele de omisiune care ofensează iubirea ca solidaritate şi ca mărturie a compasiunii lui Dumnezeu pot găsi cauze precise. Putem identifica unele rădăcini ale "trecerii noastre mai departe" cu multă uşurinţă.

Trecem mai departe:

- pentru că nu vrem să vedem. Preotul şi levitul au văzut, dar nu cu inima. Când trăieşti în lumea ta proprie este uşor să nu vezi ce se întâmplă în jurul tău. Poţi întâlni multe persoane într-o zi şi să nu întâlneşti pe nimeni;

- din cauza răspânditei patologii a superficialităţii care ne face să dăm la o parte propriile cruci şi să privim de la distanţă crucile celorlalţi;

- din cauza exasperării pentru problemele personale care nu ne permite să ascultăm şi să primim necazurile celorlalţi.

Este incapacitatea de a trece mai departe de lumea noastră personală, lăsându-ne străini de viaţa lumii. Trebuie să trecem mai departe de noi înşine, pentru a nu trece mai departe de aproapele care stă cu mâinile întinse.

10.5. Tipologia apropierii

Poate că în timpul unei zile preotul oscilează între apropiere şi apropiere:

- există apropierea companie care se instaurează cu persoane dispuse să aibă o prietenie. Se caută raporturi amicale. Este egocentrică. Celălalt este căutat pentru o subtilă gratificare afectivă ascunsă sau deschisă;

- există o apropiere funcţională, în vederea colaborării şi a eficienţei, pragmatică: privim la ceilalţi pentru că ne pot fi de folos;

- există în sfârşit o apropiere agapică. Aceasta constă în a acorda atenţie persoanelor, îndeosebi celor care nu contează. E proximitatea ministerială: o prezenţă solidară, atentă la cei mici ai evangheliei, ca mărturie concretă a persoanei lui Cristos, a milostivirii sale umanizate.

Un lucru este cert: există un fir de aur care străbate şi animă apropierea ministerială, ca limfa spiritualităţii preotului diecezan: caritatea pastorală. Acesta este secretul capabil să comunice un sens suferinţei omeneşti într-o lume a uitării de Dumnezeu.

Aşa cum nu ne putem închipui ziua lui Isus fără mulţimile de suferinzi trupeşte sau sufleteşte, care caută să-şi încrucişeze privirea pentru a simţi cum se apleacă dând speranţă şi vindecând, la fel nu ne putem închipui ziua preotului fără acest cerc de persoane care-l caută şi-l aşteaptă pe preot la orice oră pentru a simţi că sunt în continuare iubite de Dumnezeu.

Traducere de pr. Cristinel Fodor