O zi a unui preot

V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni

III. În mijlocul lumii
4. În mijlocul lumii: caritatea pastorală (In 10,11-17)

Figura preotului ca om în mijlocul lumii, scufundat în problemele comunităţii sale, îşi are o lungă istorie, crescută alături de cealaltă, amintită teoretic de reforma tridentină: preotul nu este numai omul cultului, nu e doar omul care are cura animarum, ci omul care merge, îşi cunoaşte turma, intră în case, mai ales în ceasurile de bucurie, de boală, de suferinţă sau de moarte ale unei familii.

În toţi oamenii este o mare stimă faţă de preotul văzut de aproape.

4.1. Textul

11 Eu sunt păstorul cel bun (gr. kalos = frumos). Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. 12 Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede că vine lupul, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; 13 pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. 14 Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine 15 aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi. 16 Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor. 17 De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou (In 10,11-17).

4.2. Icoana bunului păstor

Vreau să vă propun contemplaţiei imaginea pastorală a lui Isus "păstorul cel bun". În frumuseţea lui Isus, bunul păstor, putem evoca frumuseţea de a fi şi noi "re-prezentarea sa sacramentală" (PdV 15). Aici avem autoportretul lui Isus.

"Eu sunt păstorul cel bun" (v. 11): ne trimite imediat la o memorie.

După unii exegeţi, parabola bunului păstor este printre cele mai bogate din toată evanghelia în mesaje şi imagini: staulul, poarta, turma, hoţul, şi mai ales păstorul.

Isus a văzut multe turme de oi. A văzut la templu oamenii care intrau prin "Poarta oilor". Dar el aici aminteşte imaginea păstorului din Ps 22: "Domnul este păstorul meu...". Este memoria unei istorii în care Dumnezeu însuşi este prezent cu chipul păstorului, după sugestiva expresie a lui Ezechiel: "Eu însumi voi fi păstorul oilor mele şi o voi căuta pe cea pierdută" (34,15-16).

Isus aminteşte un contrast net, abisal: pe de o parte păstorul cel bun, pe de altă parte străinul, mercenarul, cel care nu ţine la turmă, decât pentru câştigul său meschin, e preocupat de sine şi când apare lupul caută numai să-şi salveze pielea. Cu siguranţă că Isus se gândea la o categorie concretă de persoane, la falşii păstori, falşii profeţi, şi mai ales la o anumită logică ce ar putea să polueze inima oricărui fals conducător al turmei.

Imaginea păstorului trimite apoi la o relaţie interpersonală specială şi la o prezenţă relaţională: "Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine" (v. 14).

La izvorul misterului lui Isus se află o comuniune, şi această comuniune vrea el să o transmită ucenicilor săi. Despre ea va vorbi mai apoi Ioan: "ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). De aici relaţia foarte personală dintre păstor şi fiecare oiţă. O cunoaşte, o cheamă pe nume şi o conduce (iată bunătatea păstorului!) la păşuni verzi, spre plinătatea vieţii.

Din această cunoaştere foarte personală se naşte relaţia oblativă: "îmi pun viaţa pentru oi" (v. 15). Nu este o iubire oarecare! Îşi dă viaţa (trupul şi sângele) pentru ele. Iată umbra crucii. E centrul discursului lui Isus, e inima bunului păstor. Se mai văd turme de oi, dar nu se văd păstori care să moară pentru turmă (In 3,16).

La sfârşit parabola ne vorbeşte despre orizontul universal al iubirii oblative: "Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc" (v. 16). Tatăl nu i-a încredinţat numai poporul lui Israel, ci şi lumea păgână.

În inima păstorului este pasiunea pentru misiune: celelalte oi ce trebuie conduse.

4.3. Caritatea pastorală: totalitatea dăruirii

"Principiul interior" (PdV 27) al întregului minister, de asemenea calea originală spre sfinţenie, este caritatea pastorală.

Trei sunt caracteristicile iubirii lui Cristos bunul păstor care se regăsesc reflectate în caritatea pastorală a preotului:

În primul rând totalitatea iubirii în dăruirea de sine. "Conţinutul esenţial al iubirii pastorale este dăruirea de sine, dăruirea totală de sine faţă de Biserică, după modelul şi în comuniune cu dăruirea lui Cristos. Iubirea pastorală este acea virtute prin care noi îl imităm pe Cristos în dăruirea sa totală de sine şi în slujirea sa. Nu numai ce facem, ci dăruirea de noi înşine este aceea care arată iubirea lui Cristos faţă de turma sa. Iubirea pastorală determină modul nostru de a gândi şi acţiona, modul nostru de a ne raporta faţă de lume. Şi este deosebit de necesară pentru noi" (PdV 23); este amoris officium despre care vorbeşte sfântul Augustin.

Iubirea aceasta este diferită de iubirea conjugală, unde există reciprocitate.

Este o totalitate care nu suportă rezerve sau interese particulare. Până şi hobby-urile, prieteniile, legăturile familiale pot fi salutare pentru favorizarea unui raport echilibrat de dăruire generoasă pentru lume; dar nu sunt alternative ale lui.

Totalitatea dăruirii proiectează în viaţa preotului umbra unui dublu martiriu. Expresia "pentru" este semnificativă: aminteşte oferirea vie a preotului chemat să fie ca şi Cristos, pâine frântă pentru viaţa lumii. În viaţa preotului martiriul este zilnic şi acesta îl face să se asemene tot mai mult cu păstorul cel bun care-şi dă viaţa. A-şi da viaţa este gestul extrem al unei vieţi deja dăruite prin gânduri, glas, inimă, privire: păstorul cel bun vede, cunoaşte, cheamă, caută, dă viaţa (In 10,11).

Dar mai este un martiriu pe calea dăruirii zilnice totale ca imitare a lui Cristos. Iubirea nu se consumă în cercul chipurilor cunoscute ale unei comunităţi: "Dăruirea de sine nu are margini, ea fiind pecetluită de însuşi elanul apostolic şi misionar al lui Cristos, păstorul cel bun" (PdV 23).

Neliniştea misionară, conştiinţa atentă la problemele persoanei concrete, ocupă gândurile, rugăciunea, cuvintele şi oboseala preotului; cheamă în cauză calitatea vieţii sale spirituale.

4.4. Intensitatea dăruirii

În al doilea rând "dăruirea lui Cristos faţă de Biserică, rod al iubirii sale, are caracteristicile acelei dăruiri originale care este proprie mirelui faţă de mireasă, aşa cum o sugerează de mai multe ori textele sacre" (PdV 22). Exortaţia apostolică citează "gelozia" divină despre care vorbeşte Paul în 2Cor 11,2. Expresia este pregnantă: evocă puritatea iubirii, dăruirea, fidelitatea, gingăşia, "o iubire care capătă chiar nuanţele afecţiunii materne, capabilă să înfrunte «durerile naşterii» până ce «Cristos va fi întruchipat» în credincioşi (cf. Gal 4,19)" (PdV 22).

O comunitate nu se organizează prin acea înclinaţie ascunsă sau vizibilă spre prestigiu sau spre putere, ci se naşte. Bineînţeles, Duhul Sfânt o naşte, dar nu fără acţiunea instrumentală a prezbiteriului.

Viaţa supranaturală are o geneză precisă, care nu este instrumentul "preotului".

Preotul este chemat, chiar prin vocaţie, la intensitatea şi la profunzimea iubirii, la transparenţă, corectitudine, la controlul inimii, fie că e implicat în secretul conştiinţelor pentru a duce lumină, fie în contactul direct cu persoanele.

4. 5. Responsabilitatea dăruirii

Şi în sfârşit a treia notă ce caracterizează caritatea pastorală a preotului: o conştiinţă puternică a responsabilităţii. El stă în faţa Bisericii (PdV 22); îi este capul - semn al lui Cristos, păstor şi mire. E un fel de responsabilitate nedelegabilă în faţa comunităţii, a persoanelor, în faţa viitorului şi a veşniciei. Experienţa ne spune clar că, în bine sau în rău, comunitatea creşte sau descreşte după chipul păstorului ei. Sfinţenia sau mediocritatea preotului se reflectă asupra vieţii spirituale a unei comunităţi. Poate că efectul nu este imediat, dar e real.

a. Caritatea este "criteriul şi măsura" ministerului. Trebuie să spunem imediat că măsura carităţii pastorale este aceea de a fi "fără măsură". Aşa este caritatea lui Cristos, care nu spune niciodată "e de-ajuns" nimănui. "De şaptezeci de ori şapte" (Mt 18,22).

Desigur, zilele preoţilor sunt foarte diferite una de alta; unul are prea multe de făcut, altul leneveşte; unul ar vrea să dubleze orele zilei, altul nu ştie cum să-şi omoare timpul. Dar dacă într-adevăr caritatea ar deveni "criteriul şi măsura", activismul ar deveni slujire a împărăţiei lui Dumnezeu; timpul unui minister mai puţin activ s-ar umple cu infinite posibilităţi evanghelice, cu multe gesturi concrete de solidaritate.

b. Caritatea este sensul vieţii şi al ministerului preotului: al întâlnirilor sale cu persoanele, al omiliilor sale, al celebrărilor sale, al timpului său liber, al lecturilor sale, al bolii sale, al bătrâneţii sale, al formării sale permanente, ba mai mult, spune Ioan Paul II, "este sufletul şi forma formării permanente a preotului"; ea îl face pe preot să cunoască tot mai mult aşteptările, nevoile, problemele şi sensibilitatea destinatarilor ministerului său (PdV 70).

c. Caritatea este sensul "prieteniilor" preotului. Străzile carităţii pastorale sunt cele ale persoanelor care nu contează: săraci, familii, confraţi în dificultate.

"Prietenii mei săracii", aceştia sunt privilegiaţi de Dumnezeu. Acesta este cercul prietenilor care nu dispare niciodată din ministerul preotului: sunt în gândurile lui, în rugăciunea sa, în bilanţul său. Iar fantezia carităţii nu umileşte pe nimeni, ci ştie să dea speranţă: printr-o vizită, ca să spună: "Iată, sunt aproape de tine"; printr-un telefon, ca să spună: "Mulţumesc, mi-ai făcut bine"; printr-un ajutor concret, chiar dacă e mic, la nevoie.

Caritatea deschide uşile cele mai încăpăţânate. Lucrul acesta este deosebit de necesar mai ales cu confraţii: numai iubirea recuperează pentru bucuria iubirii.

d. Caritatea este "criteriul şi măsura" tăcerii preotului. Tăcerea: ca o condiţie absolută a înţelepciunii cuvântului. Există o virtute rară, dar extrem de necesară vieţii preotului: discreţia, care este caritatea tăcerii.

Există lucruri pe care preotul trebuie să le spună şi să le primească în numele "corijării fraterne", activă şi pasivă. Lipsa de curaj în a corecta nu-ţi dă dreptul să murmuri, ci numai la caritatea tăcerii.

Există lucruri pe care preotul le poate spune şi confrunta cu prietenii şi cu părintele spiritual, cu încrederea prudentă că şi prietenii respectă aceeaşi virtute a discreţiei.

Există lucruri pe care preotul nu poate şi nu trebuie să le spună nimănui, ci pot fi comunicate numai lui Dumnezeu în faţa altarului: secrete sigilate care constituie calvarul preotului, căci nu poate răspunde, nu poate explica, nu se poate apăra, poate numai să le plângă, să se roage pentru ele în faţa altarului şi nu doar la altar.

4.6. Caritatea: sufletul unui minister "în afara staulului"

Iubirea preotului pentru Biserica sa, la fel ca iubirea lui Isus, face să convieţuiască două aspecte aparent de neîmpăcat: particularul şi universalitatea. Caritatea pastorală este "da"-ul fidel spus comunităţii unde se desfăşoară ministerul zilnic, cu o privire mai amplă spre propria Biserică particulară, dieceza, Biserica universală. Cele două aspecte cresc împreună, una pe cealaltă, şi se verifică reciproc.

Preotul "în" şi "în faţa" Bisericii îşi iubeşte Biserica, această Biserică, cu această lume, cu aceşti confraţi, cu acest episcop. Dar are o privire misionară asupra orizontului lumii.

Privirea bunului păstor nu se opreşte la staul, ci caută "dincolo". "Mai am şi alte oi". Pasiunea salvifică a lui Cristos este rădăcina misionară a preotului, fără hotare, ca aceea a lui Isus.

Fiecare îşi are "hotarele sale": laicii se închid în privat, tinerii preoţi în grup uitând că sunt păstori şi nu doar animatori; preoţii de o anumită vârstă legaţi de parohie...

Fidelitatea faţă de Cristos, misionarul Tatălui, cere tuturor o convertire serioasă: de la închiderea în privat, la deschiderea spre alţii; de la închiderea în grup, la împărtăşirea eclezială; de la responsabilitatea pentru propria Biserică, la coresponsabilitatea pentru Biserica universală.

Traducere de pr. Cristinel Fodor