O zi a unui preot: 8. "Imago Patris": pentru a împăca cu viaţa

IV. "Cor ad cor"

8. "Imago Patris": pentru a împăca cu viaţa (Mc 2,1-12)

Există cuvinte care nu le plac oamenilor din timpul nostru din cauza subiectivismului exagerat: iertare, convertire, reconciliere. Azi domneşte logica lui do ut des, cine greşeşte plăteşte, nu există gratuitate.

Se naşte urgenţa de a vesti din nou iertarea şi convertirea inimii. Credinţa autentică nu constă în rituri exterioare, în oferirea de jertfe care nu schimbă viaţa.

Sacramentul Penitenţei trăieşte astăzi între dorinţă şi abandonare.

8.1. Textul

¹ Când a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. ² Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. ³ Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru [bărbaţi]. ⁴ Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul. ⁵ Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: "Fiule, îţi sunt iertate păcatele!". ⁶ Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau în inimile lor: ⁷ "De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?". ⁸ Îndată ce a cunoscut Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: "De ce gândiţi astfel în inimile voastre? ⁹ Ce este mai uşor: a spune celui paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»? ¹⁰ Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ - i-a spus celui paralizat - ¹¹ îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!". ¹² El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu, spunând: "Niciodată nu am văzut aşa ceva" (Mc 2,1-12).

8.2. A doua zi

Prima zi a lui Isus se scurge repede şi intens sub semnul succesului. Dar a doua zi se schimbă muzica. Pe scena ministerului din Galileea intră adversarii: cărturarii şi fariseii; şi, bineînţeles, conflictele.

E un fel de trecere de la ziua de sărbătoare la viaţa ferială: de la consimţământ la refuz, la ostilitate, la neînţelegeri. Este o experienţă universală. Marcu înregistrează cinci ciocniri, care trec progresiv de la gânduri, la complot pentru "a-l da la moarte" (Mc 3,6). Începe să se profileze umbra crucii.

În fragmentul evanghelic de mai sus Isus "vede credinţă" în minusculul grup care-l aduce pe paralitic (v. 5). Aceştia, şi toată mulţimea împreună cu ei, văd în Isus o persoană capabilă de gesturi extraordinare. Pentru cărturari, în schimb, Isus este un blasfemator, deoarece îşi arogă dreptul de a ierta păcatele, drept care îi aparţine numai lui Dumnezeu.

Isus îi surprinde pe toţi, chiar şi pe paralitic, care se aştepta la redobândirea sănătăţii, în schimb se simte eliberat la rădăcina răului său, eliberat de păcatul său. Surpriza cea mai mare este puterea pe care Isus şi-o atribuie: este iertarea păcatelor, pentru care vindecarea fizică este doar un semn, o putere divină. Atunci cine este Isus?

8.3. Surpriza continuă

Sunt diferite cauzele care creează neplăceri în jurul ministerului ferial al preotului slujitor al iertării lui Dumnezeu. Multele activităţi fac dificile ascultarea, dialogul, misiunea de ghid al celor care mai cred încă în viaţa spirituală.

Mai este şi rădăcina culturală a secularismului care rupe firul spre cer, iar cuvântul "păcat" îi face pe unii să râdă; e schimbat cu sentimentul de vinovăţie de care trebuie să te eliberezi. Chiar şi acolo unde simţul păcatului rămâne la orizontul vieţii, adesea se şterge medierea eclezială. Raportul cu Dumnezeu este redus în mod iluminist doar la conştiinţa privată. "Cu Dumnezeu rezolv singur problema. De ce să îngenunchez în faţa unui om pentru a obţine iertarea?". Conştiinţa se reduce, gândim ca şi lumea, unele cuvinte slăbesc, aproape nesemnificative: mântuire, harul lui Dumnezeu, conştiinţă creştină, convertire... Se apelează la Biserică pentru multe lucruri: pentru a obţine iertarea, nu.

La fel ca "a doua zi" la Cafarnaum.

Şi astăzi preotul, la fel ca Isus, este chemat să corecteze aşteptările. Este legitimă dorinţa de a vindeca bolile trupeşti; dar este necesar să trezim urgenţa de a învinge bolile inimii, pentru a ajunge la convertire. Biserica nu este un centru de servicii, ci este locul de întâlnire cu misterul lui Dumnezeu, cu chipul său milostiv.

8.4. Trei cuvinte care se oglindesc: păcatul, milostivirea, convertirea

Trei sunt adevărurile care se oglindesc unul pe altul şi configurează o autentică experienţă de credinţă pentru persoană în Biblie. În afara credinţei nu cunoaştem adevărul despre om şi nici despre Dumnezeu. Păcatul este o lipsă de credinţă, dorinţa de a te lipsi de Dumnezeu. Iată mysterium iniquitatis, care invadează şi se răspândeşte în istorie. Orice păcat împotriva lui Dumnezeu devine vinovăţie faţă de ceilalţi, şi orice vină împotriva comunităţii este o ofensă adusă lui Dumnezeu.

Anumite filozofii ale secolului XX au numit credinţa "alienare". În realitate, adevărata alienare este păcatul, el îndepărtează de Dumnezeu şi de ceilalţi: ca fiul risipitor. Omul vrea să şteargă imago Dei şi cade

la un nivel subuman.

Numai atunci când omul recunoaşte în credinţă adevărul despre sine ca păcătos se poate scufunda în mysterium pietatis, în absoluta gratuitate a iertării Tatălui. Aceasta este marea veste: Dumnezeu stă la masă cu păcătoşii, le oferă iertarea care coboară de pe cruce şi pătrunde pământul prin Biserică.

Dar întoarcerea omului la casa Tatălui nu este doar rodul bunăvoinţei omeneşti. Convertirea este o nouă creaţie, opera Duhului Sfânt.

Rămâne celebră descrierea lui Augustin care comentează episodul adulterei (In 8,1-11): singuri, unul în faţa celuilalt ("Relicti sunt duo, misera et misericordia"), sărmana mizerabilă şi milostivirea în persoană. Milostivirea face creatura să treacă de la adevărul păcatului la adevărul unei prietenii noi cu Domnul.

8. 5. Preotul: "imago Patris"

Prin Duhul Sfânt omul se întoarce la imaginea sa adevărată: la imago Christi şi, împreună cu el, imago Patris. "Cine mă vede pe mine, l-a văzut pe Tatăl" (In 14,9). Cristos este chipul perfect al Tatălui, dar fiecare creştin trebuie să fie o reproducere a sa, poate cu riduri, dar mereu este imaginea sa.

Nimeni nu este însă chemat mai mult să fie imago Patris aşa cum este preotul:

- pentru că este părtaş în mod unic la misterul lui Cristos, "semn al lui Cristos păstor" pentru a-i împăca pe oameni cu aceeaşi pasiune a lui Paul (2Cor 5,18);

- pentru că este îmbrăcat cu trupul păcătos al oricărei fiinţe omeneşti şi are şi el nevoie de îndurare. Sacramentul reconcilierii, în programul spiritual al preotului, este testul cel mai realist al calităţii vieţii sale interioare, care influenţează şi clima comunităţii.

"Viaţa spirituală şi pastorală a preotului, ca şi aceea a fraţilor săi laici şi călugări, depinde, privitor la calitatea şi fervoarea ei, de practica personală, asiduă şi conştiincioasă a sacramentului Pocăinţei" (PdV 26). Nimic nu este mai eficace decât sacramentul pentru a restitui dorinţa unei inimi fervoroase şi dorul după sfinţenie.

Păcatul şi sfinţenia sunt prezenţe neliniştitoare şi salutare în experienţa cotidiană a preotului. Atunci când neliniştea este slabă sau stinsă, în inimă pătrunde uscăciunea pustiului; în schimb, atunci când creşte, prin harul pascal, sfinţenia devine o ţintă posibilă.

Preotul este "imago Patris" din partea lui Isus: în capacitatea cordială de a asculta, de a primi, de iniţiativă, de atenţie faţă de cei slabi, de răbdare plină de blândeţe, de milostivire discretă, de compasiune mărinimoasă.

Imago Patris: în a fi în uşa casei Tatălui, pentru a aştepta lângă confesional, în tăcere rugătoare, pentru ca şi credincioşii să ştie: parohul nu este cine ştie unde cu afaceri, ci este în biserică, se roagă şi aşteaptă. Când s-a întors fiul risipitor, tatăl era acolo, aşteptându-l.

8.6. Preotul: om al păcii în conflicte

Există o dorinţă la credincioşi: preotul să fie o prezenţă, un punct de referinţă pentru toţi. Şi dacă există şi parfumul unei autenticităţi evanghelice sau al sfinţeniei, lumea simte şi spune: "De-ar fi toţi aşa!". De fapt credincioşii sunt pe linia lui Dumnezeu: "Vă voi da păstori după inima mea" (Ier 3,15).

Inima este adevăratul secret al imaginii frumoase a preotului.

Sunt importante inteligenţa, credinţa, capacitatea de simpatizare şi de dăruire; dar îndeosebi chipul şi inima Tatălui, adică disponibilitatea de a sta între oameni. Nu numai ca un doritor de prietenie, ci şi cu cuvântul autoritar al sfatului, al mângâierii, al încurajării la răscrucea nesigură a vieţii persoanelor.

Nu doar ca organizator, ci ca om al misterului, pe care-l evocă prin rugăciune şi tăcere în faţa lui Dumnezeu, de care a fost cucerit.

Nu doar ca om al cuvântului prompt şi strălucitor, ci ca om al ascultării, pentru a găzdui neliniştile tuturor, întrebările provocatoare ale tinerilor, necazurile disperate din spatele atâtor case.

Nu doar ca om al medierii între diversităţile care nu pot lipsi în comunitate, ci ca împăciuitor în diviziunile care fragmentează comunitatea şi o rănesc. Preotul ştie să-şi menţină pacea inimii în furia conflictelor.

Preotul, omul milostivirii, ştie să repare vechi situaţii, nu atât prin dorinţa de a face lumină, cât mai ales prin forţa convingătoare de a da şi de a primi îndurare, de a da şi de a primi iertare.

Traducere de pr. Cristinel Fodor