V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni
Lectio divina
Diferitele capitole ale teologiei ministeriului în versiune conciliară sunt coborâte în cotidianul vieţii. Toate momentele unei zile din viaţa preotului sunt traversate de firul roşu al carităţii pastorale şi de apelul la sfinţenie.
Trei sunt conţinuturile care desemnează parcursul spiritual al acestui text: cuvântul lui Dumnezeu, teologia ministeriului şi mica/marea istorie a păstorului, conducător al comunităţii, surprins în viaţa de zi cu zi.
Asta pentru a nu cădea în abstract referitor la conţinuturi şi nici în sterilitatea unui pragmatism expus la oboseala psihologică şi spirituală.
Vrem, aşadar, să dăm un suflet ministeriului, pentru a-l regenera, pentru a-l remotiva şi pentru a-l încuraja să devină un izvor mereu viu de speranţă.
Nu este altceva decât redesenarea drumului spre sfinţenie, căci preotul nu are nevoie de drumuri paralele sau alternative pentru a escalada muntele vieţii conforme Duhului Sfânt. Calea sa este marcată şi este viaţa şi ministeriul cotidian.
Să fim ca şi Cristos păstori, oameni între oameni, pentru a sluji speranţa.
I. O zi obişnuită
1. O "zi" a unui preot (Mc 1,28-39)
A spune o "zi" a unui preot înseamnă să mă gândesc imediat la viaţa cotidiană ţesută din mii de necazuri, speranţe, întâlniri, contratimpi.
Ziua poate fi fără suflet atunci când e ritmată de ceea ce e urgent şi nu urmăreşte valorile esenţiale ori riscă să fie înstrăinată atunci când centrul de gravitaţie este un miraj, o preocupare neadevărată, un centru fals.
Există o întrebare pentru a ne elibera de sclavia urgenţelor: Care sunt lucrurile decisive ale acestei zile? Ale vieţii mele?
Când vorbim despre ziua preotului, indicăm acel timp sau spaţiu în care putem scrie, realiza aventura cea mai adevărată şi entuziastă care se numeşte sfinţenie, măsura vieţii creştine, "afacerea afacerilor".
Iată, aşadar, cele două feţe posibile, dar alternative, ale fiecărei zile:
- cea a vieţii trăite în ritmul lucrurilor urgente sau importante, banale sau nobile, dar oricum al lucrurilor;
- cea luminoasă marcată de voinţa lui Dumnezeu: sfinţenia.
1.1. Textul
Îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii. 29Apoi, ieşind din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. 30 Soacra lui Simon zăcea la pat având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. 31 El s-a apropiat şi, prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. 32 Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol 33 şi toată cetatea era adunată la uşă. 34 El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi a alungat mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească pentru că îl cunoşteau. 35 Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. 36 Simon şi cei care erau cu el l-au căutat 37 şi, găsindu-l, i-au spus: "Toţi te caută". 38 El le-a spus: "Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit". 39 Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi alungând diavoli (Mc 1,28-39).
1.2. Icoana: ziua lui Isus (Mc 1,28-39)
Ne impresionează ziua lui Isus: pentru ritmul unei slujiri fără oprire, pentru intensitatea întâlnirilor cu lumea. Dar mai ales pentru un contrast: pe de o parte scufundarea în durerea omenească, pe de altă parte libertatea tăcerii în comuniune cu Tatăl.
Două par a fi coordonatele care organizează ziua lui Isus:
- spaţiul: ieşind din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei (v.29). Din spaţiul rugăciunii, în case, unde durerea deapănă orele şi zilele.
E scandalos, desigur, pentru un rabbi să se apropie de o femeie bolnavă, şi totuşi Isus s-a apropiat de soacra lui Simon care zăcea la pat având febră şi, prinzând-o de mână, a ridicat-o (v.31). Marcu vede aici nu doar vindecarea soacrei lui Petru, ci atingerea omenirii bolnave pentru a-i restitui sănătatea şi mântuirea.
Din casa lui Petru Isus iese din nou pentru a întâlni "toată cetatea" (v.33) acolo unde sunt cei necăjiţi şi robii diavolilor. Există un cuvânt care apare mereu: toţi. Toţi bolnavii, toată cetatea, toţi te caută, toată Galileea..., un universalism incipient.
Isus iese din nou din casă pentru a se retrage într-un loc retras şi a se ruga (v.35). Pustiul este şcoala oamenilor noi, a profeţilor, locul încercării, al luptei şi al ispitirii; dar mai este şi locul vieţii, în care Isus experimentează lupta cu răul şi ajutorul lui Dumnezeu, nu fuga de viaţă.
Apoi iar iese pentru a vesti: "Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit" (v.38). Nu mulţimea îi programează ziua, ci altceva.
1.3. De la coordonatele spaţiului la cele ale timpului
Există trei referinţe temporale precise în ziua lui Isus, trei timpuri pline, bogate în prezenţe:
- seara lui Isus e plină de lume bolnavă: "Când s-a înserat, după ce a apus soarele, i-au adus la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol" (v.32). Şi ziua lui este îndreptată spre seară, la fel ca preotul care are multe activităţi seara.
- dimineaţa lui Isus e plină de rugăciune; timp consistent, prelungit pentru dialogul cu Tatăl: "Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga" (v.35).
- orele din timpul zilei în care este asediat de mulţime, e ministeriul lui Isus, liber pentru a-i întâlni pe toţi, nu doar un grup. Toţi te caută. Ar putea deveni un lider puternic, dar el refuză imaginea falsă despre misiunea sa: îi opreşte pe diavoli să vorbească despre el şi fuge de mulţimea care-l asediază.
1.4. Polii zilei lui Isus
În primul rând e scufundat în ministeriul rugăciunii. Luca dedică mult spaţiu lui Isus care se roagă. Oare ce spune Isus în timpul rugăciunii? Evanghelia ridică vălul deasupra rugăciunii lui Isus:
- "Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici. 26 Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta" (Mt 11,25-27).
- "Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită" (Lc 11,1-4).
- "Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine... Am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume... Eu mă rog pentru ei... ca să-i păzeşti de Cel Rău... Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,1-26)
Scufundarea în misterul durerii omeneşti şi a răului: soacra lui Petru, bolnavii, posedaţii. E greu să ne imaginăm omenitatea şi bunătatea lui Isus fără această mulţime care-l asediază. Boala şi vindecarea devin semnul unei alte boli şi vindecări: eliberarea de păcat pentru a experimenta viaţa deplină a lui Dumnezeu.
În sfârşit, scufundarea în misterul împărăţiei. Pentru Isus există o ascultare care devine pasiune pentru vestirea unui cuvânt care eliberează: "pentru aceasta am venit" (v.38). Misiunea devine firul unificator a ceea ce spune şi a minunilor pe care le săvârşeşte. Isus nu pierde niciodată din vedere scopul care dă sens vieţii sale şi ministeriului său. El gândeşte ca Tatăl, nu ca oamenii.
1.5. A face unitate în fragmentare
Gândindu-ne la ziua preotului, ea este văzută astfel de către conciliu:
"Preoţii, fiind implicaţi şi traşi în toate părţile de nenumărate obligaţii ale misiunii lor, se pot întreba, nu fără nelinişte, cum să-şi poată armoniza viaţa interioară cu cerinţele activităţii externe. Această unitate de viaţă nu se poate realiza numai printr-o organizare pur externă a activităţii pastorale sau prin simpla practicare a exerciţiilor de pietate, oricât ar favoriza-o acestea. Preoţii o pot atinge doar urmând, în împlinirea slujirii lor, exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era să facă voia celui care l-a trimis pentru a-i împlini lucrarea" (PO 14).
Sensul vieţii este fragmentat atunci când acţiunea devine activism, cu marginalizarea dimensiunii contemplative a ministeriului, marginalizare care provoacă înstrăinare de tăcere şi de rugăciune.
Activismul dă naştere unui fel de neopelagianism de încredere excesivă în sine, cu inevitabila criză de a doua zi. Atunci când se atinge cu mâna disproporţia dintre oboseala produsă şi rezultatele slabe, ispita pesimismului sau a descurajării este foarte mare.
Falimentul unui ministeriu viciat de neopelagianism este aproape inevitabil, deoarece neopelagianismul este patologia unei acţiuni care crede numai în sine şi nu-i lasă spaţiu lui Dumnezeu.
În structura misiunii, acţiunea umană trebuie să recunoască sărăcia mijloacelor, propria diferenţă de stil, propria nimicnicie în faţa măreţiei împărăţiei lui Dumnezeu.
Activismul neopelagian nu-i lasă spaţiu lui Dumnezeu, iar zilele devin fragmentate şi ne condamnă la faliment apostolic. Depăşirea neopelagianismului constă în depăşirea fragmentării unei vieţi spirituale fără sintaxă (la fel ca în stilul tinerilor din timpul nostru, obişnuiţi să facă experienţă, fără a se preocupa de sinteză), şi este posibilă întorcându-ne la izvorul acţiunii: contemplaţia, experienţa rugăciunii.
Comuniunea cu Dumnezeu este adevărata sinteză a acţiunii, este adevărul ei, pentru ca să rămână slujire, ministeriu şi nu altceva. Contemplarea care se naşte în climatul tăcerii şi într-un raport familiar cu cuvântul lui Dumnezeu, nu este o alternativă sau periferia acţiunii, ci este izvorul, prima slujire a comunităţii.
Fără îndoială că o anumită regulă de viaţă este o alegere salutară pentru ministeriul preotului; iar secretul său stă în armonizarea exigenţelor lumii interioare cu exigenţele lumii exterioare.
Ziua lui Isus trebuie să fie exemplară pentru regula noastră de viaţă.
1.6. Ceea ce este decisiv
Este necesar să recuperăm ceea ce este decisiv în multele lucruri ale zilei. Acest lucru cere înţelepciunea discernământului, pentru a distinge ceea ce este important în lucrurile urgente şi ceea ce este decisiv în lucrurile importante. Ştim prea bine: lucrurile urgente sunt ambigue şi se prezintă adesea ca importante; uneori par necesare şi tind să condiţioneze ziua preotului. Sunt lucrurile care-i privesc pe laici, dar ei nu sunt sau nu se ocupă de ele. Uneori lucrurile urgente sunt şi gratificatoare şi ne fac să credem că ministeriul trăieşte din lucrurile urgente...
Ar putea fi salutar, atunci, să ne întrebăm: Care sunt lucrurile cu adevărat importante dintr-o zi a preotului? Relaţiile sau afacerile, tăcerea sau cuvintele, relaţiile amicale sau relaţiile apostolice, aşteptările sau iniţiativele?
Discernământul spiritual şi pastoral este arta de a şti să distingem lucrurile importante dintre cele urgente; este arta de a recupera suflul libertăţii din presiunea lucrurilor şi a persoanelor, pentru a le pune în slujba misiunii şi a fidelităţii faţă de Dumnezeu. Privind la Isus care nu se lasă dus de valul mulţimii. Voinţa lui Dumnezeu nu stă în mulţime.
1.7. A ţine privirea fixată asupra lui Isus
Steaua polară a ministeriului lui Isus este voinţa Tatălui, deja clară de la vârsta de doisprezece ani (Lc 2,49), declarată cu putere în Marcu: "pentru aceasta am venit" (1,38), pentru a vesti, pentru misiune: "Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui" (In 4,34).
De aceea "a ţine privirea fixată asupra lui Isus" înseamnă aceeaşi lungime de undă, a privi în aceeaşi direcţie. Numai aşa ministeriul nostru ne fereşte de miraje care fragmentează viaţa şi deviază, nu riscă neliniştea, volubilitatea, ci devine pasiune pentru împărăţia lui Dumnezeu în pacea inimii.
Nu rareori riscăm să facem binele "rău", viciindu-l din punct de vedere al scopului. Se face binele nu pentru Dumnezeu, ci pentru noi, pentru eul nostru gata mereu să fie pe primul plan.
1.8. "Exodul" ca ascetică a cotidianului
Isus, conform "zilei tipar" din Evanghelia după sfântul Marcu, continuă să iasă; din sinagogă pentru a intra în case, din case pentru a întâlni lumea din sat, din case pentru a se retrage în locuri pustii, din valul mulţimii pentru a merge şi în alte cetăţi. Nimeni şi nimic nu poate sufoca dorinţa sa de a vesti împărăţia lui Dumnezeu.
În felul acesta "exodul" constituie ascetica vieţii cotidiene a preotului:
- este eliberare de obişnuinţa de a face lucrurile, pentru a se concentra în lumea interioară şi a regăsi motivaţiile adevărate ale ministeriului, fără a ceda logicii lumii.
- cere depăşirea obiceiului de a alege lucrurile uşoare, experienţele deja cunoscute, pentru a regăsi frumuseţea noutăţii inimii şi poate puţin entuziasm în ciuda greutăţii primăverilor trecute.
- sugerează să nu uităm direcţia ministeriului, care este pasiunea pentru împărăţia lui Dumnezeu: nu doar parohia "mea", grupul "meu", ci Biserica, lumea.
Exodul lui Isus ne face să întâlnim chipuri infinite: chipul persoanelor suferinde, oprimate de cel rău, chipul lui Dumnezeu, în tăcere; chipul lumii, în aşteptarea unei veşti, a unei speranţe.
În felul acesta, în stilul exodului stă frumuseţea vieţii preotului, sensul fiecărei zile, popularitatea evanghelică a ministeriului său: a fi ca şi Cristos păstorul, om în mijlocul lumii.
Traducere de pr. Cristinel Fodor
