„Viitorul inteligenței artificiale nu este predeterminat. Fiind o tehnologie dezvoltată de ființe umane, viitorul său depinde de alegerile pe care le facem”. Clare, simple, dar precise, au fost cuvintele adresate de Papa Leon al XIV-lea participanților la conferința organizată de Academia pontificală pentru Viață la Casina Pio al IV-lea, intitulată „The Future of AI: A Dialogue Between the Vatican and the Scientific World” [„Viitorul IA: Un dialog între Vatican și lumea științifică”]. Un titlu semnificativ care subliniază dimensiunea dialogului, un dialog foarte lung, care durează de secole.
În ceea ce privește în mod specific cazul IA, evenimentul de astăzi se alătură unei lungi liste de alte inițiative pe o temă care a devenit atât de crucială pentru atât de multe domenii ale vieții umane, toate fiind afectate de apariția acestei extraordinare revoluții științifice și tehnologice. În timp ce marile puteri au investit în ultimii ani sume uriașe de capital în dezvoltarea IA, până în punctul în care unii analiști consideră că toate aceste cheltuieli riscă să creeze o bulă care ar putea exploda și să se dovedească complet nesustenabilă, anunțând astfel o criză financiară globală, Biserica, la rândul ei, investește un alt tip de „resursă”, punând în joc tot „capitalul” pe care îl posedă: resurse intelectuale, morale și spirituale, pentru a înțelege, a studia și a înțelege noua realitate tehnologică și impactul acesteia asupra „planetei omenirii”.
Așa a făcut Biserica dintotdeauna. Dialogul puternic și pasionat cu știința își are rădăcini străvechi; nu este un capriciu intelectual sau o dorință de a interveni sau de a invada: „câmpul” omenirii este câmpul drag Bisericii. Pentru că este câmpul pe care Dumnezeu l-a pregătit, în creație, pentru ființele umane și este un câmp care, prin urmare, poartă semnele creatorului său.
Benedict al XVI-lea a explicat admirabil acest lucru într-unul dintre cele mai importante discursuri ale sale, cel de la Collège des Bernardines din Paris, pe 12 septembrie 2008. Papa a reflectat asupra marii opere de „salvare culturală” desfășurată de călugării din mănăstiri în Evul Mediu, care „erau locurile unde comorile vechii culturi au supraviețuit și unde, referindu-se la ele, s-a format treptat o nouă cultură”. El a clarificat, „cu mare realism, că nu a fost intenția lor să creeze o cultură și nici măcar să păstreze o cultură din trecut. Motivația lor era mult mai fundamentală. Obiectivul lor era: quaerere Deum, căutarea lui Dumnezeu. În confuzia vremurilor în care nimic nu părea să dureze, ei au vrut să facă lucrul esențial: să se angajeze să găsească ceea ce este întotdeauna valabil și permanent, să găsească Viața însăși. Îl căutau pe Dumnezeu”. Alegerea călugărilor nu a fost o „modă” sau o „provocare”, ci o consecință conformă cu credința lor în Dumnezeul întrupat, pentru care „au vrut să treacă de la lucrurile secundare la esențial, la ceea ce este singurul cu adevărat important și de încredere (...) în spatele lucrurilor provizorii au căutat definitivul. Quaerere Deum: fiind creștini, aceasta nu era o expediție într-un deșert fără drumuri, o căutare către întunericul absolut. Dumnezeu însuși sădise indicatoare de-a lungul drumului; într-adevăr, el netezise o cale, iar sarcina consta în a o găsi și a o urma”.
Un câmp, așadar, cu „indicatoare”, aceasta este lumea conform viziunii creștine, o lume care este un univers de simboluri, unde se poate urmări amprenta Creatorului. O lume, așadar, locuibilă într-un mod pe deplin uman, unde mâinile, inima și mintea sunt toate implicate într-un efort de colaborare către acea creație. Aici se află motivul acestui lung dialog dintre Biserică și știință. Punctul de plecare se găsește în credința biblică și în Scriptură, care ne spune că lumea apare dintr-un act creator al lui Dumnezeu. Acest punct este fundamental: faptul creației este bogat în consecințe. În primul rând, Dumnezeu, prin actul de a crea, a „desacralizat”, în fapt, lumea. Creștinismul nu este panteism. Pentru panteiști, lumea este divină; adică, Dumnezeu și lumea coincid. Pe de altă parte, este, de asemenea, adevărat că Dumnezeu, creând lumea, ne-a dat o realitate adevărată, materială, concretă. Lumea nu este o iluzie; nu este adevărat, așa cum susțineau unele forme de platonism sau de gândire orientală, că materia înșeală și lumea nu există cu adevărat. În cele din urmă, dacă Dumnezeu a creat lumea și ne-a dat-o și ne-a încredințat-o, asta înseamnă că lumea nu este rea, nu este opera Celui Rău. De fapt, diavolul nu poate crea, ci poate doar corupe, distruge o realitate care, în schimb, se naște bună din mâinile lui Dumnezeu.
Relatarea biblică confirmă toate acestea și produce o serie de efecte, inclusiv acest dialog continuu între Biserică și entitățile lumești, cum ar fi știința, care a studiat întotdeauna lumea și a înțeles-o din ce în ce mai profund. Nu a fost, de fapt, pur întâmplător faptul că știința s-a dezvoltat mai rapid într-o lume „contaminată” de religia iudeo-creștină. Într-un context panteist, devine dificil a studia, a analiza lumea sau chiar a o „atinge” pentru că este sacră; pe de altă parte, dacă lumea este doar o iluzie și realitatea fizică nu există cu adevărat, atunci nu există nimic de studiat. Și dacă lumea este intrinsec rea, atunci este mai bine a fugi de ea, a sta departe de ea, cu excepția cazului în care se dorește să se intre în lume ca un magician, un vrăjitor care caută să domine și să manipuleze lumea, poate făcând un pact cu „Principele” ei. Și totuși, Biserica a luptat întotdeauna împotriva magiei și a vrăjitoriei și a favorizat întotdeauna știința și studiul realității fizice, care nu este iluzorie și poate fi atinsă pentru că nu este Dumnezeu. Universitățile s-au născut în cadrul creștinismului.
Totul se învârte în jurul temei creației, un cuvânt pe care oamenii îl asociază și cu arta. Dumnezeu este marele artist și, așa cum într-o pictură a lui Raffaello sau într-o sculptură a lui Michelangelo, prezența artistului se regăsește în fiecare detaliu minuscul – așa spunem „Am văzut un raffaello” pentru a însemna „Am văzut un tablou de Raffaello” – tot așa, în natură, găsim acea urmă, acel ceva care indică spre artist drept creator. Prin urmare, este adevărat că Dumnezeu este prezent peste tot și mai ales în fiecare ființă umană, culmea „magnifică” a creației, dar și ca „semnal”, așa cum o pictură „semnalează” mâna artistului. Dumnezeu este „desenatorul”, iar oamenii, cu talentele lor, sunt semnele sale, care indică spre mâna sa inconfundabilă.
Acest lung dialog dintre Biserică și știință, oricât de laborios și uneori rodul unor neînțelegeri și conflicte, este așadar un element fundamental al acelei frumoase și misterioase aventuri care este existența umană pe această planetă primitoare de viață.
Andrea Monda
(După L’Osservatore Romano, 30 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
