Poate că omagiul cel mai adecvat adus perfecţiunii este tăcerea. Vorbele nu au cum nici măcar să aproximeze harul dăruit de muzică. A vrea să-l explici înseamnă să tot întrebi "de ce" şi "cum", până la infinit. Şi acolo, la infinit, rămâne un singur răspuns - acela care era de la început: viaţa în Dumnezeu.
Experţii pot aprecia tehnica execuţiei, criticii muzicali se pot întrece în laude, compozitorii s-ar putea bucura că le-a citit cineva, cândva, atât de bine în suflet, iar studenţii înţeleg de ce "învăţăcelul trebuie să fie mulţumit dacă-l poate egala pe maestrul său", fiindcă Maestrul, aici, a vorbit cu Dumnezeu în limbajul lui Dumnezeu - care e muzica.
Muzica - pe toate registrele fiinţei ca persoană şi a universului ca fiinţă.
Dar atunci când se desfăşoară viaţa, vorbele tac. Fiindcă întregul concert aceasta a fost: viaţa însăşi.
Viaţa întregului univers, infinitul viu închegându-se în aştri, apoi desfăcându-se în miriade de lumi şi închegându-se la loc, viaţa ca forţă creatoare, viaţa ca voinţă, viaţa ca timp distrugător, viaţa - creaţie a lui Dumnezeu. Şi a mai fost viaţa aşa cum e, a fiecăruia dintre noi, blândă, caldă, uneori tristă, alteori senină, dar întotdeauna un fluviu fără sfârşit curgând din inima lui Isus în inima fiecăruia: viaţa, ca darul, mângâierea şi iubirea lui Dumnezeu.
Cuvântul sfintei Evanghelii din seara concertului se referea la parabola neghinei. De două mii de ani ştim că "împărăţia lui Dumnezeu este aproape". Şi chiar aşa este: împărăţia lui Dumnezeu este în sufletul fiecăruia. Tot acolo creşte şi grâul bun, şi neghina. Iar focul, care mistuie ceea ce e rău, e iadul suferinţei fiecăruia - ca să rămână numai grâul bun adunat snopi, la secerişul final. Suferinţa purifică. Dar concertul ne-a arătat încă o dată ceva: bucuria purifică - acea bucurie care depăşeşte sufletul fiecăruia, dizolvă spaţiul universului într-un imn al bucuriei din care se naşte recunoştinţa - iar recunoştinţa este "izvorul oricărui bine". E o altfel de ardere a neghinei, e arderea în lumina îndurării nesfârşite a lui Dumnezeu.
Omagiul perfecţiunii este tăcerea.
Fiindcă perfecţiunea este în Dumnezeu.
Şi singurul cuvânt care se poate rosti este cuvântul lui - adică muzica.
Mulţumim, părinte Dominikus Trautner!
Dr. Ecaterina Hanganu
