"Nu!" In memoriam pr. Anton Demeter, OFMConv.
Mă sună acum ceva vreme un preot care îmi spune că vrea să-mi povestească ceva interesant privitor la slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter, OFMConv., a cărui cauză de canonizare este deschisă de câţiva ani. Eram aproape sceptic faţă de afirmaţia lui, pentru că, slavă Domnului, s-au adunat atâtea mărturii despre viaţa plină de credinţă şi de sfinţenie a părintelui Anton, încât ar fi de-ajuns pentru cinci canonizări. Mă gândeam: ce mai poate aduce nou acest confrate. Şi totuşi, încă din primele lui cuvinte mi-am dat seama că are ceva foarte interesant de adăugat la mulţimea de mărturii.
Aveam 16 ani..., şi tare-mi doream să devin preot..; am intrat în camera lui şi, rotindu-mi privirea în camera simplă în care se afla părintele, am văzut o hârtie mare lipită pe peretele din vecinătatea patului. Era scris un NU mare. Părintele mă tot întreba ce fac, ce doresc să devin "când o să fiu mai mare", cum merge cu şcoala, dacă sunt sănătos, dacă mă rog..., dar eu nu prea eram atent la ceea ce-mi spunea el, şi-i răspundeam oarecum distrat, pentru că mi se lipiseră ochii de acel NU agăţat pe perete. Era ca un sfredel acel NU, şi-mi găurea creierul. Ce să fie, ce să fie! Ce-o fi reprezentând? Să fie un mesaj pentru cineva? De ce nu DA? Las că-l descos eu acuşica pe părintele Anton, numa' să termine cu tirul de întrebări!
Stătea întins în patul lui de jertfă, transformat în altar, căci (am aflat mai târziu), comuniştii, ştiind că era el înnebunit să se asemene întru totul cu Cristos, s-au gândit să-i creeze condiţiile potrivite pentru împlinirea dorului său. Şi aşa, într-una din dimineţi, beat de fericire, un soldat de-al lor i-a frânt şira spinării cu un ciocan, lovitură care în scurtă vreme s-a transformat în paralizia totală a ambelor picioare. Era mulţumit, şi chiar fusese avansat de ai săi, pentru că ochise bine şira spinării duşmanului şi criminalului orânduirii socialiste multilateral dezvoltate. Aşa că, după câteva luni, părintele Anton putea celebra în tihnă Sfânta Euharistie 24 de ore din 24. Stătea aşezat direct pe patul altarului, cât era ziua de lungă; ba era el însuşi altar pentru Cristos, căci pieptul lui îl găzduia în potirul în care se jertfea Bunul Mântuitor; era trupul lui patenă şi potir pentru Cristos.
Îmi vorbea cu autoritate, nu ca ceilalţi oameni. Glăsuia numai în stihuri, cazanii şi grai dumnezeiesc. Îl văd şi acum, cum fiecare vorbă a lui era o filă din Scriptură, căci nu ştia a vorbi altfel.
De ce NU? Ce voia să spună acest preot, cu ochii mari şi limpezi, şi cu barba lungă, care începea să încărunţească. Începeam să înţeleg. Auzisem odată cum un preot citea la Sfânta Liturghie dintr-o carte fărâmiţată de vreme: "Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu! Ceea ce este în plus faţă de acestea este de la Cel Rău" (Mt 5,37).
În acel moment, am prins curaj şi am trecut direct la subiect: "Părinte, cine şi de ce a lipit acolo acea foaie cu NU-ul acela scris mare?" "Dragă fiule - mi-a şoptit părintele - l-am scris eu. Şi ştii de ce? Pentru ca ori de câte ori vine Ispititorul, să privesc într-acolo şi să-l alung repede. L-am scris mare, ca să nu pot spune apoi că nu l-am văzut. L-am scris mare, ca să-mi intre bine-n cap că n-am ce discuta cu viermele acela de diavol. NU, nu vreau în vecii vecilor să păcătuiesc! NU, nu vreau în ruptul capului să intru în horă cu piticul ispititor. Niciodată! De aceea am scris acel NU".
S-a terminat vizita mea de circa o jumătate de oră şi, ieşind din sanctuarul în care părintele se jertfea, am mai privit odată la acel NU şi l-am întipărit în ochii mei, luându-l cu mine. Ajuns acasă, am luat şi eu o foaie mare, m-am aşezat şi am scris mare de tot: "DA" (poate pentru ca nimeni să nu descopere vreodată izvorul acelui NU!). Şi de atunci, pe peretele patului meu, oriunde m-aş fi dus, străjuieşte o foaie pe care scrie mare DA. Da, Doamne, voi face totdeauna voinţa ta. Între timp am fost la seminar, am fost în diferite parohii şi unicul lucru care mă însoţeşte peste tot este acea foaie, regulă de viaţă pentru mine.
DA, Doamne, fă cu mine ceea ce voieşti tu, şi nu mă lăsa ca vreodată să cedez ispitei. Niciodată! DA, Doamne, cheamă-mă continuu în urmarea ta, până la sfârşitul zilelor mele.
Pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu, OFMConv.
