Am citit cu plângere de inimă anunţul paginii de internet a Episcopiei de Iaşi că părintele Anton Dănculesei a murit într-un spital din Iaşi. În acel moment mi-au trecut prin minte o mulţime de momente în care l-am cunoscut şi simţit pe răposatul părinte, de fericită amintire. Aş dori să selectez doar câteva mai semnificative, foarte importante pentru mine în viaţa mea ca preot. Este posibil să greşesc în privinţa unor date istorice. Mă voi strădui să selectez cât mai corect:
Gândul mă duce în anul 1970, când eram seminarist în vacanţa de vară la Barticeşti. Era într-o duminică după-amiază, când părintele paroh, Mihai Rotariu, şi el de fericită amintire, era plecat foarte departe în interesele parohiei şi nu putea să mai ajungă la vecernie şi sfânta Liturgie de seară pentru muncitorii barticeşteni. A reuşit, în cele din urmă, să ne anunţe. Eu şi Ionel Blaj, fiind noii seminarişti (cu un an de seminar la Iaşi), am fost "rugaţi" de teologii barticeşteni de atunci să ne luăm bicicletele şi să mergem la Talpa, unde-l vom găsi pe părintele Dănculesei şi să-l "rugăm" insistent să vină la Barticeşti pentru sfânta Liturghie de seară. "Vin cu plăcere!" - a fost răspunsul său. Seara l-am văzut la altarul bisericii din Barticeşti asudat şi obosit. Venise cu motocicleta peste dealuri şi văi, de fapt, aşa cum mersesem şi noi, cei doi seminarişti, cu bicicletele noastre spre Talpa. Pe atunci se făcea vecernia, adoraţia euharistică, la sfârşitul căreia se ţinea o scurtă predică şi apoi se celebra o sfântă Liturgie "citită" pentru cei care lucrau duminica la Roman. Parcă-l aud şi acum pe părintele Anton cum a început predica: "Iubiţi credincioşi! Evanghelia de azi ne spune asta şi asta...! Eu nu ştiam că voi veni azi la dumneavoastră şi nu am o predică în legătură cu ea. Am să vă spun însă una pe care o ştiu de altă dată!" Nu-mi mai amintesc ce a predicat. Însă dau mărturia aceasta: Nu a riscat părintele să se prezinte cu ceva improvizat! A fost extraordinar! L-am savurat! Exemplu de urmat!
Gândul mă duce la Oţeleni, în anul 1970 sau 1971, când cu ocazia hramului Sfinţii Ioachim şi Ana am auzit următorul anunţ: "La poarta bisericii va sta părintele predicator Anton Dănculesei, care va cere pomană pentru construirea bisericii din Talpa!" Mă minunam cum veneau credincioşii din biserică şi puneau obolul lor pentru o casă a Domnului de undeva, departe, în judeţul Neamţ! Frumos din partea comunităţii Oţeleni şi a multor altor credincioşi care au ajutat la construirea bisericilor, chiar în condiţiile vitrege de atunci!
Nu pot să uit cu câtă mulţumire şi recunoştinţă mi-a povestit părintele Anton în casa parohială din Piatra Neamţ, după ce a venit din spitalul din Bucureşti, cum a fost el salvat de câinele pădurarului, atunci când căzuse cu ARO-ul său în prăpastia din pădure unde şi-a rupt oasele şi trezindu-se din comă nu-şi vedea decât sfârşitul vieţii pământeşti, rugându-se pentru iertare şi văzându-se înaintea judecătorului suprem. Cu câteva zile înainte de a se întâmpla accidentul, părintele Anton a frânat maşina şi evitând câinele pădurarului. Recunoştinţa câinelui a fost evidentă în momentul în care pădurarul mergea să ducă fân animalelor din pădure. Câinele l-a tras pe pădurar din căruţă şi i l-a arătat pe părintele în prăpastie. Uneori ne depăşesc pe noi, oamenii, fiinţele necuvântătoare! Aceasta-i realitatea! Ce a urmat ne putem imagina: oameni aduşi la faţa locului, salvarea spre spital, apoi la Bucureşti unde PS Ioan Robu s-a îngrijit personal de însănătoşirea lui. Părintele Anton mai trăit încă peste 20 de ani şi a reuşit să facă pentru Dieceza de Iaşi atâtea lucruri frumoase, mai ales în Parohia Pralea, unde am fost înconjurat eu şi colegii mei de atâtea mame cu copii în braţe în biserica parohială când am sărbătorit o zi aniversară a preoţiei noastre.
Ultima dată l-am văzut pe părintele Anton Dănculesei anul trecut, în iulie 2005, la Oneşti. Era slăbit. Dar am văzut pe chipul său o bucurie şi o mulţumire lăuntrică de nedescris. Dar era şi o tristeţe pe care o înţelegeam, văzându-l cum suferea.
De faptul că şi-a simţit sfârşitul am auzit de la un părinte vicar din Oneşti. "Am venit la voi, dar nu cred că vă voi mai vizita...!" Aşa a şi fost!
Am scris toate acestea pentru că nu pot să le ţin numai pentru mine. Toţi avem nevoie de exemple de preoţi care să ne dea curajul să ducem mai departe vestea cea bună a evangheliei. Toţi avem nevoie de exemple vrednice de admirat şi cât posibil de urmat.
Îmi doresc să am şi să fiu încurajat de cât mai mulţi colegi cu experienţă pastorală! Mulţumesc din inimă tuturor - şi părintelui Anton - pentru exemplul de a fi om de omenie, creştin de încredere şi preot plin de dăruire!
Mă alături de toţi cei care l-au însoţit pe ultimul drum la Pralea şi la Gherăeşti pe părintele Anton Dănculesei şi repet rugăciunea spusă aici, în localitatea de naştere a episcopului martir Anton Durcovici, pentru dânsul: "Să se odihnească în pace! Amin!"
La primiţia lui a auzit probabil aceleaşi versuri ale cântecului cunoscut de noi toţi: "Dar va veni o zi, când te vei odihni!" Aşa să fie!
Cu pioasă amintire,
Pr. Pavel Balint
