În inima preasfântă a lui Isus, ni se descoperă dragostea Preasfintei Treimi pentru noi.
Biserica ne-a adunat astăzi în jurul altarului, pentru a cinsti inima de tată a lui Dumnezeu, inima de fiu a lui Isus şi inima de mamă a Duhului Sfânt. Cele trei persoane divine şi-au descoperit dragostea lor faţă de oameni în inima preasfântă a lui Isus.
În inima Preasfintei Treimi se află izvorul care ţâşneşte din centrul paradisului şi care se împarte în cele patru fluvii (cf. Gen 2,10), revărsându-se în cele patru puncte cardinale, pentru a fecunda şi iriga inimile credincioase care ard de iubire.
Credinţa ne învaţă că din veşnicie Dumnezeu a avut un Fiu. Spre delectarea veşnică a Fiului, Dumnezeu, Tatăl cel mult iubitor, a creat întreg universul. Cartea Proverbelor redă această mărturie a Fiului: "Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a pironit norii sus, şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca lui, când a pus temeliile pământului, eu eram meşterul lui, la lucru lângă el, şi în toate zilele eram desfătarea lui, jucând neîncetat înaintea lui, jucând pe rotocolul pământului său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor" (Prov 8,27-31).
Dar Isus n-a voit să se bucure singur de darul creaţiei şi de aceea i-a cerut lui Dumnezeu nişte fraţi. Atunci Dumnezeu a voit ca oamenii, pe care i-a avut în plan şi pe care i-a iubit, ca şi pe Isus, încă înainte de întemeierea lumii, să devină fraţii lui Isus şi copiii săi: "În el, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii sale, spre lauda slavei harului său, pe care ni l-a dat în preaiubitul lui" (Ef 1,4-6).
Însă noi, care am devenit fraţii daţi de Tatăl lui Isus, am păcătuit. Şi cu toate acestea, sfatul divin n-a încetat să ne iubească şi a emis un plan de mântuire, plan în care Isus s-a oferit să se întrupeze, să ne ia păcatele, să ni le spele, să biruiască pentru noi diavolul şi moartea, pentru ca astfel curăţiţi şi salvaţi, să ne ia în slavă alături de el pentru veşnicie: "Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat tu, ca să vadă slava mea, slavă, pe care mi-ai dat-o tu; fiindcă tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii" (In 17,24).
Iubirea inimii lui Dumnezeu cel întreit şi unic pentru noi a început cu creaţia; a continuat cu promiterea şi trimiterea Mântuitorului Isus, care a luat natura noastră umană asupra sa; a continuat cu Botezul Domnului Isus, când ne-au fost luate păcatele; a continuat cu Patima şi moartea Domnului, care ne-a îngropat pentru totdeauna păcatele; a continuat cu înălţarea sa la cer, prin care ni s-a deschis iarăşi cerul şi a purtat natura noastră umană Casa Tatălui veşnic; a continuat cu trimiterea Duhului Sfânt, prin care ne mângâie şi ne redă viaţa; continuă şi astăzi cu Biblia şi Euharistia, prin care ne hrăneşte şi ne întăreşte zi de zi.
Cei pe care noi îi numim "sfinţi" nu sunt decât cei care au crezut şi s-au lăsat atraşi şi mântuiţi de Isus, cei care acum se bucură pentru veşnicie de toată lucrarea divină pe care Dumnezeu a făcut-o pentru Fiul său, cei pe care Isus i-a dorit să-i fie alături din veşnicie. În acel loc de fericire din casa Tatălui, unde Isus ne pregătit şi nouă lăcaşuri veşnice, suntem aşteptaţi şi noi (cf. In 14,2-3).
Chiar de la Întruparea lui Isus, între natura divină şi cea umană a avut loc ceva asemănător unei sărbători de nuntă. Începând cu Întruparea, oameni pot spune cu mireasa din Cântarea Cântărilor: "Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a lui" (Ct 6,3). Cu Întruparea, el a devenit posesiunea omului, şi omul a devenit posesiunea lui.
Profetul Osea, care ne-a vorbit în prima lectură de astăzi, ne spune că Dumnezeu, şi astăzi, în dragostea sa, s-a purtat cu noi, aşa cum un Tată bun se poartă cu fiul său: ne ţine de mână, ne ridică la obrazul său, ne copleşeşte cu sărutările sale, ne învaţă să mergem pe căile sale, ne apără de duşmanii noştri, ne dă cele necesare în viaţă.
Iar sfântul Paul, în lectura a doua, ne spune că dragostea lui Dumnezeu pentru noi, este cea mai lungă, pentru că este veşnică; este cea mai lată, pentru că îi cuprinde pe toţi; este cea mai înaltă din câte există, pentru că îl ridică pe om până la Dumnezeu; este şi cea mai adâncă, pentru că nimeni nu i-a găsit vreodată capătul. Ea întrece tot ce se poate cunoaşte (cf. Ef 3,18-19).
Iar evanghelia de astăzi ne spune că dragostea inimii divine pentru noi, oamenii, a mers până acolo că "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16); că Isus s-a jertfit pentru fericirea noastră veşnică (cf. In 19,31-39); pentru că Isus ne-a arătat acea dragoste care le întrece pe toate: "Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei" ( In 15,13-14). Iar Duhul Sfânt a venit să locuiască iarăşi în noi ca într-un templu şi apoi să ne învie din morţi (cf. 1Cor 6,19; Rom 8,11).
Cauza adevărată a morţii lui Isus a fost iubirea. Iubirea i-a rupt inima. Câtă dreptate avea sfântul Albert cel Mare (1195-1289), când scria aceste cuvinte: "Inima lui Isus a fost străpunsă de iubire înainte de a fi străpunsă de suliţa soldatului roman".
Sfântul Augustin (354-430), contemplând rănile lui Isus de pe cruce, se ruga: "Scrie, Doamne, rănile tale în inima mea, pentru ca în ele să citesc durerea şi iubirea: durerea, spre a îndura pentru tine orice durere, iubirea spre a dispreţui pentru tine orice altă iubire!"
Cu toate că toţi oamenii ştiu despre dragostea nemărginită a întregii Sfintei Treimi, arătată pentru noi în Cristos, totuşi sunt şi din aceea care nu o cred şi chiar o refuză.
Un astfel de om care nu a putut să înţeleagă dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dragostea lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi, a fost şi rigoristul călugăr olandez, Cornelius Janzenius (1585-1638), profesor de scriptură. El spune că Dumnezeu nu este pentru om bunătate şi îndurare, aşa cum ne învaţă Sfintele Scripturi (cf. Ps 103,1-5), ci teroare şi spaimă. Prin învăţătura lui, el a îndepărtat pe mulţi oameni de cuvânt şi Euharistie, dar şi de cultul inimii lui Isus, mijlocitoarea şi scăparea păcătoşilor.
În faţa unei astfel de injurii şi blasfemii, Isus însuşi a intervenit, apărând unei călugăriţe franceze, pe nume: Margareta Maria Alacoque (1647-1690), căreia arătându-i inima aprinsă de văpăi de iubire, i-a spus: "Iată acea inimă care a iubit atât de mult oamenii şi de la care nu primeşte decât nerecunoştinţă şi dispreţ".
Şi pentru ca toţi oamenii să creadă această mare iubire a inimii divine faţă de ei, Isus, prin slujitoarea sa, Margareta Maria Alacoque, a făcut 12 mari promisiuni, pentru cei care vor iubi inima sa preasfântă şi se vor împărtăşi timp de 9 vineri întâi consecutiv. Iată care sunt ele:
1. Le voi a toate harurile trebuincioase stării lor de viaţă.
2. Voi dărui pace familiilor.
3. Îi voi mângâia în toate suferinţele lor.
4. Voi fi scutul lor sigur în viaţă şi mai ales în ceasul morţii.
5. Voi revărsa din belşug binecuvântare peste tot ceea ce ei întreprind.
6. Păcătoşii vor afla în inima mea izvorul şi oceanul nemărginit al milostivirii.
7. Sufletele care tânjesc în lâncezeală vor deveni pline de zel.
8. Sufletele pioase vor ajunge la o mare desăvârşire.
9. Voi binecuvânta locurile unde se află şi unde se cinsteşte icoana inimii mele.
10. Preoţilor le voi da harul să mişte şi inimile cele mai împietrite.
11. Numele acelora care răspândesc această devoţiune vor fi înscrise în inima mea, de unde nu se vor şterge niciodată.
12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vineri a lunii, le promit harul statorniciei până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, inima mea le va fi scăpare sigură.
Dintre toate aceste 12 promisiuni, aş vrea să mă opresc doar la a doua şi la ultima:
"2. Voi dărui pace familiilor".
Nu e lucru mai trist şi mai greu ca lipsa de pace şi linişte din familie. Viaţa acolo e un iad, iar inima lui Isus o ştie. El a venit pe pământ pentru a aduce cerul şi nu iadul, de aceea el vrea să ajute familiile care aleargă la el, de aceea a făcut şi făgăduinţa că va aduce pacea în familiile dezbinate.
Iată ce scrie o soţie unui preot: "Noi trăiam în familia noastră într-o continua dezbinare. Toate încercările de a instaura armonia au rămas fără succes. Într-o zi cineva m-a îndreptat spre inima milostivă a lui Isus. Mărturisesc că numai după câteva Vineri I, în care m-am spovedit şi împărtăşit, mângâierea, pacea şi liniştea au intrat în casa şi familia noastră. De atunci au trecut ani de zile, dar liniştea şi pacea familiei s-au dovedit trainice. Recomand tuturor familiilor cărora le lipsesc pacea şi liniştea, să alerge cu încredere la ajutorul inimii lui Isus."
12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vineri a lunii, le promit harul statorniciei până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, Inima mea le va fi scăpare sigură.
Pr. Ioan Mărtinaş (1900-1986), înmormântat la Gherăeşti-Neamţ. Era închis la Târgu Ocna pentru credinţa lui. El povesteşte: "Într-o seară, a venit caraliul şi mi-a deschis uşa celulei, zicându-mi: «Ieşi, banditule, fiindcă trebuie să mergi în altă parte!» Am fost transportat de urgenţă la închisoarea Dofteana şi aruncat într-o celulă, zicându-mi: «Aici îţi vor putrezi ciolanele, banditule!» M-a lăsat în întuneric. Dintr-un colţ aud un geamăt profund şi o şoaptă care întreba: «Mai este cineva aici?» «Da, i-am spus eu, sunt preotul catolic Mărtinaş Ioan». «Preot catolic?», m-a întrebat el. L-am auzit suspinând şi mi-am dat seama că plângea... După câteva momente şi-a revenit şi a reuşit să-mi spună printre sughiţuri: «Părinte, ştiam eu că inima preasfântă a lui Isus nu mă va lăsa să mor fără a primi împăcarea cu bunul Tată ceresc. De atâţia ani mă rog ca, înainte de a muri, să am parte de o spovadă bună. Dumnezeu v-a adus şi nu ştiu cum să-i mulţumesc!» Am rămas cu el în noaptea aceea. I-am administrat sfintele taine, pe cât a fost cu putinţă în acel loc. L-am ajutat să aibă încredere în iubirea lui Dumnezeu şi de pe această cruce, când îi va veni ceasul, să poată spune cu Isus: «Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu!» Când s-a luminat de ziuă, alt caraliu ne-a deschis uşa şi mi-a strigat: «Ieşi! banditule! nu tu trebuia să fii adus. S-a făcut o greşeală. Înapoi la Ocnă!» Şi m-au adus înapoi la Târgu Ocna. Atunci am simţit adevărata trăire fericită a Preoţiei mele! Ce minunat se foloseşte Dumnezeu de căile strâmbe ale oamenilor, spre a-şi duce la îndeplinire planurile sale drepte!"
Pr. Ioan Lungu
