|
| © Vatican Media |
"Nu este nimic din voi care trebuie să fie rebutat"
Într-un timp minunat de complex şi disruptiv, în mijlocul progreselor ştiinţei şi tehnologiei, în mijlocul revoluţiei antropologice şi al căutării de noi gramatici pentru a înţelege şi a exprima credinţa, avem nevoie, drept comunitate de credincioşi, să regăsim o privire de speranţă.
Este un paradox: în timp ce am dobândit noi perspective faţă de trecut şi competenţe tot mai calificate în multe domenii, se pare că ne învăluie o întunecime, în pofida "modernităţii".
De fapt, nivelul de informaţii care ajunge la noi în fiecare zi lasă adesea un sentiment de consternare, ca şi cum am fi tot mai atenţi şi capabili să percepem aspectele critice care marchează cuplurile, familiile, vocaţiile în al treilea mileniu, dar ne-ar fi scăpat, după aceea, istoriile de succes ale celor care şi-au găsit locul în viaţă.
Nu există nicio îndoială că trebuie să acordăm atenţie maximă proceselor dramatice care au fost reduse la tăcere prea mult timp, atât în societate, cât şi în Biserică.
Dar cine evidenţiază experienţele care au avut loc, cele care vorbesc despre vocaţii împlinite şi fericite, în pofida slăbiciunilor, în cupluri, în preoţi, în fraternităţi călugăreşti? Cât de puţin spaţiu este pentru a relata că există bărbaţi şi femei mulţumiţi de ceea ce au ales, în pofida trudelor obişnuite.
Naraţiunile bune, după cum ştim, nu fac audience; mai degrabă, sună romantice, de amăgiţi, şi, prin urmare, sunt privite cu suspiciune.
Totuşi, neuro-ştiinţele atribuie o valoare foarte semnificativă utilizării limbajului şi alegerii cuvintelor, deoarece acestea sunt capabile să modeleze creierul nostru şi să regleze emoţiile pe care le experimentăm, atât personal cât şi în contextele de viaţă.
Ca şi cum ar spune că putem contribui la crearea şi menţinerea unui climat primitor, încrezător, propunător, sau, dimpotrivă, înspăimântat, în apărare şi lipsit de un orizont, şi pe baza termenilor cu care decidem să tratăm anumite realităţi. Prin urmare, există o responsabilitate în discursul nostru, şi nu numai în ceea ce priveşte forma.
Preoţii de astăzi ştiu câte ceva despre asta. Ei înşişi trăiesc personal o naraţiune împovărătoare care îi îngrijorează: scăderea numărului de preoţi, abandonuri, abuzuri, iar această lectură are un impact puternic asupra preoţilor înşişi, erodându-le în cele din urmă sentimentul de încredere în propria vocaţie. Nu în ultimul rând, se trezesc acum exercitându-şi slujirea fără "contextul coerent şi credincios care le-a susţinut slujirea în trecut".
Scrisoarea apostolică a Papei Leon al XIV-lea, O fidelitate care generează viitor, la 60 de ani de la publicarea decretelor conciliare Optatam totius şi Presbyterorum Ordinis, se adresează lor, preoţilor care poartă poveri enorme pe umeri în această perioadă atât de complexă, dar şi nouă tuturor, laicilor şi laicelor care avem o "sete profundă" de vocaţia sacerdotală şi de "martori credincioşi şi credibili ai Iubirii lui Dumnezeu", de la care cerem adesea o disponibilitate supraomenească şi, prin urmare, nedreaptă.
Scrisoarea este o operaţiune complexă şi, prin urmare, rafinată, chiar şi dintr-un punct de vedere psihologic, deoarece menţine o dublă privire: asupra dimensiunilor vieţii preotului care au nevoie să fie regândite şi, în acelaşi timp, asupra frumuseţii unei vocaţii care are nevoie de bărbaţi integraţi uman şi afectiv.
Percep în referinţa la fericire, la dimensiunile afective care trebuie recuperate fără a rebuta nimic, o recunoaştere foarte semnificativă a umanităţii preoţilor, umanitate care potenţează vocaţia ca răspuns de Iubire şi o relansează în unicitatea sa.
Ce respiraţie frumoasă.
Este atât de eliberator pentru un slujitor hirotonit, aşa cum am avut ocazia să observ în experienţa clinică, să se simtă privit e adevărat ca păstor, dar şi mai ales ca persoană cu nevoi şi dorinţe, pentru că, oferind apropiere atâtor oameni, oferind alinare, apropiere, ascultare în cele mai diferite situaţii, şi el are nevoie să găsească proximitate, alinare, apropiere şi ascultare. Poate că tindem să uităm acest lucru, umbriţi de munca multă pe care preoţii o duc înainte.
Totuşi, preotul-bărbatul cunoaşte experienţa oboselii şi, mai ales, a singurătăţii, care afectează existenţa multor preoţi, parţial din cauza lipsei de atenţie acordată dimensiunilor mai rafinate orizontale şi naturale ale prieteniei, în formarea iniţială şi permanentă.
Nu este, aşadar, un "scandal" faptul că slujitorul hirotonit are necesităţi şi că se poate simţi în dificultate ca orice altă fiinţă umană.
Într-adevăr, tocmai pentru că este un om printre oameni, este necesar să se îngrijească şi să se regândească formarea psiho-afectivă a preoţilor, având ca obiectiv "creşterea şi maturitatea umană a candidaţilor la preoţie, împreună cu o viaţă spirituală bogată şi solidă", "pentru a deveni persoane şi preoţi fericiţi"; într-adevăr, "numai preoţi şi consacraţi maturi uman şi solizi spiritual, adică persoane în care dimensiunea umană şi cea spirituală sunt bine integrate şi care sunt, prin urmare, capabile de relaţii autentice cu toţi, pot asuma angajamentul celibatului şi pot vesti în mod credibil Evanghelia Celui Înviat".
Este foarte frumoasă această atenţie sistemică a scrisorii care recunoaşte responsabilitatea mediului de formare iniţială şi al celui de viaţă de după hirotonire pentru a sprijini perseverenţa alegerii prezbiterale şi echilibrul vieţii preoţilor.
O mângâiere pe care preoţii o merită, fără a diminua claritatea unei analize care recunoaşte domeniile de lucru încă deschise, cum ar fi îmbunătăţirea în colegialitate, deschiderea către viaţa fraternă între preoţi şi o schimbare de perspectivă pentru a trece de la o conducere centrată pe eficienţa personală la o împărtăşire a responsabilităţii şi cu poporul lui Dumnezeu.
Inima scrisorii lui Leon al XIV-lea, însă, nu este aceasta: reflecţii oportune au şi vor avea suficient spaţiu pentru a fi explorate şi aprofundate tematic.
Inima sa este, mai degrabă, recunoştinţa (un cuvânt care apare de trei ori în text) pentru misiunea atâtor preoţi, tineri şi bătrâni, care în fiecare zi celebrează, consolează, animă, îşi asumă nenumărate evenimente şi istorii ale vieţii. Ale noastre.
Chiara D'Urbano, psiholog şi psihoterapeut EMDR, consultant al Dicasterului pentru Cler
(După L'Osservatore Romano, 3 ianuarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
