|
| © Vatican Media |
Teologia sapienţială drept cale spre fidelitatea sacerdotală
A forma inima păstorului
Scrisoarea apostolică a Papei Leon al XIV-lea, "O fidelitate care generează viitor", care comemorează cea de-a şaizecea aniversare a decretelor conciliare Optatam totius şi Presbyterorum ordinis, nu se limitează la o reevocare istorică. Propune mai degrabă o relectură dinamică şi actuală a formării şi misiunii preoţeşti, ancorată în provocările timpului nostru. Documentul identifică în fidelitate - înţeleasă ca har primit şi convertire zilnică - nucleul generativ al slujirii. Totuşi, această fidelitate, pentru a nu fi redusă la o respectare sterilă sau la simplu activism, necesită un fundament solid şi o formă interioară precisă pe care numai o teologie sapienţială le poate oferi.
Aceasta este cheia pentru a implementa mandatul din Optatam totius, care vedea formarea teologică nu un capitol separat, ci sufletul unei integrări umane, spirituale şi pastorale. O formare teologică de factură sapienţială este, de fapt, condiţia indispensabilă pentru ca fidelitatea preotului să se exprime în dimensiunile sale constitutive: comuniunea (koinonia) cu episcopul şi preoţimea, slujirea (diakonia) faţă de poporul lui Dumnezeu şi misiunea (martyria) în lume.
Viitorul slujirii preoţeşti şi, prin urmare, al credibilităţii Bisericii în lume, depinde de capacitatea de a forma nu simpli "lucrători religioşi", ci oameni înţelepţi. Oameni a căror inteligenţă, hrănită de o teologie vie şi întrupată, poate călăuzi o inimă unită, o libertate generoasă şi o ascultare rodnică. Preoţi pentru care castitatea, sărăcia şi ascultarea nu sunt poveri de purtat, ci limbaj elocvent al unei carităţi pastorale care devine slujire, comuniune şi vestire bucuroasă. În aceasta, ei vor realiza idealul din Presbyterorum ordinis: să fie în mijlocul poporului lui Dumnezeu ca fraţi între fraţi şi surori, dar şi ca lideri care, cu forţa unei vieţi integrate şi dăruite, ştiu să "descopere cu simţ de credinţă carismele" tuturor (nr. 20).
Provocarea este mai ales pentru seminarii şi pentru centrele de formare continuă: să devină laboratoare ale acestei teologii sapienţiale, unde studiul este rugăciune, rugăciunea este slujire, iar slujirea este locul în care credinţa, lucrând prin caritate, devine vizibilă lumii. Numai aşa "fidelitatea" despre care vorbeşte Leon al XIV-lea nu va fi o privire spre trecut, ci o generare, cu o speranţă sigură, a viitorului lui Dumnezeu pentru omenire. Simt că este necesar să subliniez că această scrisoare apostolică nu este pur şi simplu un dialog în prezent, ci un drum sinodal prin timp - implementarea cu succes a unei sinodalităţi diacronice - unde Conciliul al II-lea din Vatican dialoghează cu pontificatele care i-au urmat, într-o continuitate dinamică şi rodnică: teologia sapienţială este limbajul care face posibil acest dialog generaţional.
Optatam totius a plantat sămânţa: formarea trebuia să fie integrală, unind umanul, spiritualul, intelectualul şi pastoralul într-o sinteză vitală. Ioan Paul al II-lea, în Pastores dabo vobis, a cultivat planta, insistând asupra formării umane ca fundament al unei carităţi pastorale mature şi subliniind identitatea preotului configurat după Cristos Cap şi Păstor. Benedict al XVI-lea i-a adâncit rădăcinile, amintind că în centrul vocaţiei se află iubirea, o întâlnire personală care transformă viaţa şi cere un continuu "a fi inimă la inimă" cu Domnul. Papa Francisc, cu Ad theologiam promovendam şi magisteriul său despre sinodalitate, a dat acestei dezvoltări rodul său matur şi orizontul său definitiv: o teologie care, pentru a fi cu adevărat sapienţială, trebuie să "ştie de carne şi de popor". Este invitaţia finală la acea întrupare pe care conciliul o spera. Fidelitatea nu mai este de conceput ca repetiţie, ci ca generativitate în ieşire, ca răspuns creativ la noile sărăcii şi singurătăţi ale omului contemporan.
Scrisoarea lui Leon al XIV-lea urmează în mod conştient această cale. Nu celebrează documente "de hârtie", ci reconectează firele unei singure ţesături magisteriale, demonstrând cum fidelitatea faţă de conciliu trece tocmai prin "actualizarea" sa constantă (accommodata renovatio), făcută posibilă printr-o teologie care este înţelepciune-practică a vieţii. Să ne amintim, de asemenea, că Papa Leon este augustinian şi, în Augustin de Hipona, creştinismul este adevărata Sophia-înţelepciune, aşa cum a fost de-a lungul primului mileniu. Ca să nu mai vorbim de scurtul text al fratelui Lorenzo al Învierii - Practica prezenţei lui Dumnezeu - "care mi-a marcat cel mai mult viaţa spirituală şi m-a format pe calea cunoaşterii şi iubirii Domnului". La oglinda Înţelepciunii, această scrisoare apostolică dezvăluie semnificaţii profunde decisive pentru viitorul formării sacerdotale.
1. Înţelepciunea: o cunoaştere care unifică şi transformă
Înţelepciunea biblică nu este o acumulare de noţiuni, ci un dar al Duhului care dăruieşte un "simţ al lui Dumnezeu" (sensus Dei) şi un "simţ al poporului" (sensus fidei fidelium). Este o înţelegere iubitoare a realităţii, care uneşte contemplarea adevărului cu iubirea faţă de persoane. Ad theologiam promovendam o descrie ca o cunoaştere "contextuală" şi "întrupată", care se naşte din ascultarea Cuvântului şi a strigătului omenirii. Pentru viitorul preot, a se forma în această perspectivă înseamnă a învăţa o disciplină a integrării: înţelegerea sa a credinţei (teologia) trebuie să înveţe să dialogheze cu emoţiile sale, cu voinţa sa, cu corporalitatea sa şi cu istoria concretă a poporului la care îi va fi trimis.
Acesta este cel mai profund răspuns la criza de identitate şi de singurătate evocată de documentul lui Leon al XIV-lea (nr. 10-12, 17). Un preot a cărui teologie este pur abstractă riscă să trăiască o viaţă dublă: între doctrină şi îngrijire pastorală, între inimă şi minte, între sine şi ceilalţi. Teologia sapienţială, în schimb, educă la o unitate de viaţă, ajutându-l să vadă în fiecare studiu, în fiecare rugăciune, în fiecare întâlnire pastorală, o unică mişcare de iubire faţă de Dumnezeu şi fraţii săi. "Amintirea vie" a chemării (nr. 8) devine criteriul de discernământ pentru fiecare acţiune. În acest fel, formarea nu este numai pregătitoare pentru slujire, ci devine matricea sa permanentă, permiţând acelui "foc" al iubirii lui Cristos să ardă şi să încălzească, fără a consuma în singurătate.
2. Înţelepciunea inimii integrate
Castitatea sacerdotală este adesea cea mai neînţeleasă şi, în singurătatea contemporană, cea mai dificilă. Reducerea ei la o simplă interdicţie sexuală sau la o tehnică de autocontrol îi trădează semnificaţia. O teologie sapienţială o luminează ca formă deosebită de caritate relaţională, posibilă numai pentru o inimă unificată de har. Înţelepciunea, de fapt, ne învaţă să integrăm afectivitatea, nu să o reprimăm. Un studiu teologic care "ştie de carne şi de popor" îl îndrumă pe seminarist şi pe preot să cunoască, să primească şi să orienteze propria capacitate de a iubi, astfel încât aceasta să devină capacitate de primire paternă, fraternă şi matrimonială faţă de întreaga comunitate. Preotul înţelept nu este un om "fără inimă", ci un om a cărui inimă, mântuită şi dilatată de caritatea lui Cristos, este liberă să iubească în mod universal, fără posesivităţi, fără instrumentalizări. Castitatea sa devine astfel semnul credibil al unei paternităţi spirituale care generează la viaţa în Dumnezeu. Mărturiseşte că iubirea cea mai adevărată nu este aceea care reţine, ci aceea care dăruieşte şi eliberează.
După cum aminteşte scrisoarea apostolică (nr. 12), "sunt necesare persoane în care dimensiunea umană şi cea spirituală sunt bine integrate şi care, prin urmare, sunt capabile de relaţii autentice". Teologia sapienţială oferă instrumentele pentru această integrare, studiind Revelaţia nu ca pe un ansamblu de legi, ci ca pe istoria iubirii fidele a lui Dumnezeu faţă de poporul său, pentru care preotul este chemat să fie sacrament viu. Fidelitatea sa afectivă devine astfel vestire a fidelităţii lui Dumnezeu.
3. Înţelepciunea limitei şi a împărtăşirii
De asemenea, sărăcia evanghelică nu este mizerie sau neglijare. O formare pur intelectuală poate, paradoxal, să genereze o sărăcie "burgheză, formată din dependenţă de structuri, securitate economică şi un anumit stil de viaţă clerical distant de popor. Teologia sapienţială, în schimb, formează la sărăcie ca libertate şi ca stil de comuniune.
Ea educă la o lectură "întrupată" a evangheliei, care ne face să recunoaştem însăşi faţa lui Cristos în săraci (Mt 25). Acest studiu nu lasă pe nimeni indiferent: generează o convertire a perspectivei şi a stilului de viaţă. Preotul format în înţelepciune învaţă să discearnă utilizarea bunurilor (de la administrarea parohiei până la propriul salariu) în lumina dreptăţii, a împărtăşirii şi a ocrotirii creaţiei (cf. Laudato si'). Sărăcia sa devine semn de încredere în Providenţă şi instrument de credibilitate evanghelică.
Scrisoarea apostolică a lui Leon al XIV-lea (nr. 16) atinge delicata temă a "egalizării economice" şi a îngrijirii faţă de confraţii vârstnici sau bolnavi. O teologie sapienţială oferă fundamentul acestor alegeri, care sunt în primul rând alegeri de comuniune (koinonia). Nu este vorba de o simplă administrare, ci de a trăi interdependenţa şi coresponsabilitatea ca expresie a carităţii lui Cristos. Preotul sărac, în acest sens, este cel care ştie că nu este autosuficient, care se apropie prin împărtăşire şi care, liber de lanţurile posesiunilor, poate fi cu adevărat "al tuturor".
4. Înţelepciunea uceniciei şi a comuniunii
În cele din urmă, ascultarea sacerdotală riscă să fie percepută ca adeziune pasivă la o autoritate externă. Teologia sapienţială, în schimb, o dezvăluie ca virtute în acelaşi timp relaţională şi intelectuală, rod al unei ascultări mature şi cu discernământ.
Această teologie, de fapt, este prin însăşi natura sa dialogică şi sinodală. Ne învaţă să gândim in Ecclesia, să ascultăm Tradiţia, Magisteriul, credincioşii laici, semnele timpurilor. Preotul astfel format nu ascultă "de un superior", ci de binele comuniunii ecleziale, al cărei garant şi artizan vizibil este episcopul. Este o ascultare inteligentă şi creativă, precum aceea cerută de sinodalitate (nr. 20-22).
Scrisoarea apostolică subliniază legătura cu episcopul şi fraternitatea preoţească (nr. 14-19). Teologia sapienţială hrăneşte această legătură, pentru că ne învaţă să vedem preoţimea nu ca pe o sumă de indivizi, ci un "trup" cu diferite carisme, uniţi de unicul Duh pentru unica misiune. Ascultarea devine atunci capacitatea de muncă în cor, de discernământ comunitar, de împărtăşire loială a greutăţilor şi bucuriilor. Este antidotul la individualismul clerical şi fundamentul unei misiuni care este mereu "împreună". Preotul ascultător este, în definitiv, discipolul care a învăţat să asculte şi să aibă încredere şi, din acest motiv, poate fi un ghid credibil pentru alţii.
În definitiv, scrisoarea apostolică ne oferă o viziune a slujirii preoţeşti care este în acelaşi timp înrădăcinată în Tradiţia conciliară şi proiectată cu îndrăzneală spre frontierele timpului nostru. Ea nu se mulţumeşte să celebreze o aniversare, ci interpelează Biserica la o responsabilitate formativă reînnoită, indicând teologia sapienţială calea principală.
După cum aminteşte documentul, fidelitatea nu este statică, ci un "drum de convertire cotidiană care confirmă şi maturizează vocaţia primită" (nr. 8). Acest drum se desfăşoară de-a lungul a trei coordonate inseparabile, pe care teologia sapienţială ne ajută să le parcurgem cu inteligenţa inimii. Înainte de toate o fidelitate sinodală şi fraternă: preoţia nu se înţelege în singurătate, ci în "comuniunea sacramentală" a preoţimii unite cu episcopul său (nr. 14) şi în "îmbogăţirea reciprocă" cu ceilalţi slujitori hirotoniţi şi cu tot poporul lui Dumnezeu (nr. 22). Înţelepciunea, învăţându-ne să gândim in Ecclesia, formează preoţi capabili de această ascultare-comuniune, depăşind orice individualism clerical.
Apoi, o fidelitate generativă şi în ieşire: slujirea este misionară prin natura sa: "Ieşi din tine însuţi... şi dăruieşte poporului tău ceea ce ţi-a fost încredinţat" (nr. 23, citându-l pe Francisc). Teologia care "ştie de carne şi de popor" îl îndeamnă pe preot la această ieşire nu ca activism frenetic, ci ca expresie a unei carităţi pastorale care devine apropiere, în special faţă de cei mai fragili şi cei distanţi.
În sfârşit, o fidelitate matrimonială şi integrală: preotul este configurat lui Cristos Cap şi Mire al Bisericii. Castitatea, sărăcia şi ascultarea sa - atunci când sunt trăite nu ca privaţiune, ci ca plinătate a relaţiei - devin limbajul credibil al acestei iubiri totale. Formarea sapienţială, integrând dimensiunea umană şi spirituală (nr. 12), este singura capabilă să creeze această unitate a vieţii, unde dăruirea de sine devine bucurie şi atracţie.
Prin urmare, provocarea lansată de Leon al XIV-lea este clară: a investi într-o formare care să fie, de la început până la sfârşit, o iniţiere în Înţelepciune. Numai preoţii "înţelepţi" vor putea fi adevăraţi părinţi, fraţi şi soţi pentru poporul lor; numai o preoţime "înţeleaptă" va putea fi semn credibil de comuniune într-o lume fragmentată; numai o Biserică "înţeleaptă" în arta de a-şi forma slujitorii va putea genera viitor, bazându-se nu pe propriile forţe, ci pe focul iubirii pe care Cristos însuşi a venit să-l aducă pe Pământ.
În acest orizont se împlineşte celebrarea conciliului: nu într-o întoarcere la trecut, ci într-o fidelitate creatoare care, hrănită de limfa vie a Tradiţiei şi de Înţelepciunea Duhului, continuă să genereze, cu uimire şi recunoştinţă, lucrători evanghelici pentru secerişul Domnului.
Mons. Antonio Staglianò, preşedinte al Academiei Pontificale de Teologie
(După L'Osservatore Romano, 23 decembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
