Forum: Ce înseamnă a fi bătrâni?
Bătrâneţea rămâne şi astăzi un "ţinut necunoscut" pentru politică, societate şi Biserică însăşi
Multele provocări ale unei vârste de inventat
Ce înseamnă a fi bătrâni? Cum trebuie înfruntate temele care în mod inevitabil sunt legate cu bătrâneţea, slăbirea, excluderea socială? Bătrâneţea pare că este marele uitat, înlăturatul din timpul nostru. Este contradicţia unei societăţi care ne face să trăim mai mult, dar în acelaşi timp nu are o viziune cu privire la bătrâni, nu reuşeşte să propună soluţii, un plan. Această contradicţie a fost în centrul dezbaterii, ţinută la 26 noiembrie 2021, la care au participat Monseniorul Vincenzo Paglia (preşedinte al Academiei Pontificale pentru Viaţă şi mare cancelar al Institutului Pontifical Ioan Paul al II-lea), Alessandro Gisotti (vice-director editorial al Dicasterului pentru Comunicare), Roberto Cetera ("L'Osservatore Romano"), Rossella Barzotti (psihologă, Universitatea Pontificală Laterană), Cecilia Costa (sociologă, Roma Tre şi Lateran), pr. Armando Matteo (Universitatea Pontificală Urbaniana) şi Leonardo Palombi (profesor de igienă, epidemiologie şi sănătate publică, Universitatea Tor Vergata din Roma), precum şi Andrea Monda, directorul ziarului nostru. Publicăm fragmente din dezbatere.
Roberto Cetera: Când se intră în vârsta a treia? Acesta este un mare punct de întrebare, astăzi, pentru că există puţin claritate despre temă. Într-un sondaj recent, la această întrebare mulţi intervievaţi au răspuns "la 83 de ani". Cu micul amănunt că, actualmente, speranţa de viaţă medie în Italia este 82 de ani şi 6 luni. Aşadar, se îmbătrâneşte la şase luni după ce au murit! De aceea aş începe cu o întrebare care mi se pare cea mai clară: cine sunt bătrânii?
Vincenzo Paglia: Spun mai întâi că duşmanul cel mai mare al bătrâneţii este ideea pe care o avem despre ea şi ideea curentă pe care o avem despre ea este cea a rebutului. Devenim bătrâni aproape pe neaşteptate. Este suficient vreun moment de defaillance, unele probleme care nu se simţeau mai înainte, pentru a favoriza această conştiinţă a bătrâneţii. Există o convenţie comună, care este aceea de a stabili perioada bătrâneţii de la 65 de ani în sus. Nu este o definiţie, ci o convenţie. Totuşi, această convenţie ne spune mult: astăzi parcă a explodat aproape fără să ne dăm seama - în pofida avertismentelor diferitelor discipline - o nouă generaţie, un nou popor, un nou continent care nu există mai înainte. Mai înainte erau bătrânii, dar nu era bătrâneţea în masă. A vorbi astăzi în Italia despre cei de peste 65 de ani înseamnă a vorbi de 13-14 milioane de persoane. Noi, cei de peste 75 de ani, suntem 6 milioane. Cei de peste 80 de ani sunt patru milioane. Este ca şi cum a apărut un nou continent despre care nu ştim nimic şi aceasta este problema crucială pe care trebuie s-o înfruntăm. Nu puţini studioşi, văzând această explozie, pe bună dreptate spun că bătrâneţea, împreună cu tema imigraţiei, va fi una din temele cruciale ale secolului al XXI-lea. Pentru aceasta este indispensabil să se acorde o atenţie deosebită, aş spune creativă. De aici titlul cărţii, Vârsta de inventat. Să ne gândim la ce am inventat pentru vârste de la zero la 30 de ani: grădiniţele, şcolile elementare, şcolile medii, gimnaziul, liceul, universitatea, specializarea şi aşa mai departe. Dimpotrivă, pentru aceşti treizeci de ani de viaţă în plus care ne sunt daţi de progresul şi de dezvoltarea medicinii, a igienei şi a vieţii sociale, practic nu există nimic, exceptând câteva mici excepţii cum este universităţile pentru vârsta a treia. Problema devine şi mai dramatică dacă se ţine cont că multe milioane de bătrâni vor fi afectaţi de slăbiciune, fragilitate de dizabilitate destul de consistentă. Dau un singur exemplu, între noi cei de peste 75 de ani sunt 2.700.000 care nu sunt autosuficienţi. Asta arată cât de indispensabilă este o reflecţie asupra acestei teme. Apoi, dacă se adaugă la asta şi o viziune globală, de la Peter Pan încoace, ne dăm seama că astăzi pentru prima dată în istorie aşa cum o cunoaştem noi coexistă patru generaţii, cu toată drama incomunicabilităţii între ele. Un dezechilibru care dacă se accentuează devine foarte periculos. Iată pentru ce eu cred că a reflecta asupra temei bătrâneţii înseamnă a avea curajul, îndrăzneala de a umple ceea ce în hârţile geografice medievale este numit "ţinut necunoscut". Acesta este un ţinut necunoscut. Necunoscut pentru politică; necunoscut pentru economie, în afară de dezbaterea despre pensii; necunoscut pentru cultura obişnuită; necunoscut şi pentru Biserică. Biserica încă nu ştie bine ce să spună, şi pentru că este foarte prezent în conştiinţa catolicilor faptul că bătrâneţe este sinonim cu slăbiciune, aşa încât pentru a acuza Biserica se spune că este o Biserică de bătrâni. În afară de asta, ne-am gândit la sinodul pentru tineri şi la zilele pentru tineri, dar n-am auzit niciodată o propunere pentru un sinod al bătrânilor. Este o vârstă care nu contează, care nu este considerată vrednică de acea atenţie de care în schimb are nevoie.
Armando Matteo: Astăzi tot ceea ce este fragil, tot ceea ce nu contează, trebuie să fie pus deoparte. De exemplu, săracii. Într-o precedentă carte a sa, Istoria sărăciei, monseniorul Paglia evidenţia o rezistenţă faţă de sărăcie. Săracii sunt denigraţi, refuzaţi. În acelaşi mod, se pare că acest fenomen se lărgeşte la bătrâneţe. Asta reiese clar din ultima carte, Vârsta de inventat. În limba noastră categoria bătrânilor a dispărut. Astăzi se vorbeşte despre cei "foarte adulţi". Nu mai reuşim să ne gândim în mod pozitiv la bătrâneţe. Şi această percepţie are efecte negative şi asupra familiei: cu creşterea vârstei medii, adulţii simt tot mai mult necesitatea de a-i asista pe bătrâni şi, cuprinşi de această îndatorire, fac tot mai puţini copii pentru că se pot ocupa puţin de ei. Astfel, familia intră în criză. Şi intră în criză şi vocaţia catolică pentru că, aşa cum ne arată istoria, preoţii provin aproape întotdeauna din familii numeroase. Aşadar, bătrâni, familie şi vocaţie. Totul este legat?
Vincenzo Paglia: Nu este îndoială că tema crizei vocaţiilor este nemijlocit legată cu criza familiei. În general vocaţiile se nasc din familii nu foarte numeroase, dar numeroase (trei-patru copii), care au o practică duminicală liniştită. Nu este greu în acest context - este cazul meu, dar nu numai - ca unul sau doi copii să decidă urmeze calea preoţiei. Când eram episcop de Terni-Narni-Amelia, tineri copii unici care au manifestat iniţial o vocaţie s-au retras ulterior din cauza opoziţiei foarte dure a bunicilor şi a părinţilor. Asta şi pentru că vocaţia se intersectează adesea cu tema generaţiilor; teama de a încheia o generaţie, o istorie, are incidenţă foarte mult asupra vocaţiilor la preoţie. Mai mult, această temă se ciocneşte şi în interiorul Bisericii cu o lipsă de reflecţie teologică şi spirituală despre sensul generaţiilor. Găsiţi-mi un preot care citeşte primul capitol din Matei în întregime şi îl explică. Eu nu cred că există. Este o urgenţă de reflecţie completă pentru a înţelege şi această perspectivă a crizei vocaţiilor, dacă apoi asta se leagă nu numai cu tema slăbirii familiilor, dar şi cu aceea a scăderii numărului de naşteri, noi ne aflăm cu adevărat în faţa unui dezechilibru, a unui paradox. Dacă ar trebui să-mi imaginez generaţiile ca un palat, atunci ultimul etaj ar fi aglomerat, al treilea încă ar rezista, în timp ce primul şi al doilea ar avea o criză de ocupare. Aşadar, tema generaţiilor trebuie să fie din nou centrală. Sunt de acord cu ceea ce spuneai cu privire la tema rebutării, să spunem, a fragilului, pentru care tot ceea ce este fragil, care nu contează, sau care creează probleme, trebuie să fie pus deoparte. În acest domeniu împreună cu bătrânii sunt atâtea alte categorii, ca aceia cu dizabilităţi sau chiar copiii. În ultimul an, am avut experienţa dramatică a unei pandemii în care bătrânii erau deja rebutaţi şi pentru aceasta au murit; de cei cu dizabilităţi nimeni nu şi-a dat seama, şi tot aşa de copii. Pentru aceasta tema rebutului este parte absolut crucială a temei.
Cecilia Costa: În centrul aceste cărţi este categoria cea mai importantă dintre toate: persoana. Nu săracii, adulţii sau copiii. Ci persoana înţeleasă ca atare. Între multele teme există cea a durerii, pe care cultura contemporană n-o elaborează şi continuă să fugă. Există tema absenţei de viziune. Apoi există tema credinţei, înţeleasă ca speranţă, care umple absenţa de viziune. Eu văd prezentă şi tema libertăţii pentru că vocaţia este un răspuns la o întrebare de iubire pusă în libertate. Aşadar, bătrâneţea. Când începem să fim bătrâni? Când nu mai există un proiect. Bătrâneţea înseamnă a nu avea un proiect, o viziune. Noi trăim într-o societate de bătrâni - chiar şi tinerii - pentru că nu avem o viziune. În acest sens, Monseniorul Paglia încurajează o trezire de credinţă pentru a combate criza culturală. Iată noutatea, propunerea din această carte: a îngriji îmbătrânirea culturală, criza socială. Această deformare loveşte întreaga societate. Bătrâni şi tineri, fără distincţii. "Rebutul" nu este numai cel care este slab sau înaintat în vârstă. Şi un tânăr poate să fie un rebut. Dacă nu dă randament imediat la locul de muncă, este dat afară. Aşa iese în evidenţă tema eficientismului. Marele obiectiv al societăţii noastre este să încercăm să fim mereu productivi. Să nu apărem slabi, ci capabili de orice. Acest discurs este valabil şi pentru Biserica însăşi care, deşi este eficientă, rapidă, promptă, riscă să nu ia în considerare o serie de teme puternice. Noi vorbim de "accelerare istorică". Papa Francisc a definit-o "rapidizare".
Alessandro Gisotti: Există mister, în sens propriu-zis creştin, în tema persoanei. Mă gândesc la papa Ioan Paul al II-lea, de exemplu. Noi l-am cunoscut ca un papă "fulgerător". Ca atletul lui Dumnezeu. Şi totuşi, tocmai în anii bătrâneţii, ai slăbiciunii şi ai incapacităţii de a se mişca, imaginea sa a ajuns la un nivel foarte înalt de intensitate şi de empatie faţă de aproapele. În ultimii ani ai pontificatului său, Wojtyła a ajuns în mod mai puternic şi la tineri. Asta ar trebui să ne facă să reflectăm asupra comunicării. Dacă pe de o parte noi înregistrăm efectiv o diafragmă clară între tineri şi bătrâni, pe de altă parte ne uimim de modul în care unii bătrâni ştiu să comunice foarte bine tinerilor. Astăzi în Italia figurile care reuşesc mai uşor să comunice cu tinerii sunt doi bătrâni: papa Francisc şi preşedintele Sergio Mattarella. Două persoane capabile cu adevărat să comunice şi să lanseze mesaje care sunt receptate în pofida aceste distanţe siderale între generaţii. Cum este posibil acest lucru? Cum reuşesc să vorbească tinerilor care adesea nu sunt numai dintr-o altă generaţie, ci şi aproape dintr-o altă epocă? Aşadar, cum are loc comunicarea între două aripi ale societăţii aşa de aparent distante fizic?
Vincenzo Paglia: Eu pornesc de la Ioan Paul al II-lea. Nu-mi amintesc dacă era anul 1985 sau 1986, dar era ziua urărilor de Crăciun şi cu un mic grup din Comunitatea "Sfântul Egidiu" am mers să-l urăm pe papa. Cu un pic de risc şi de inconştienţă, i-am spus: "Sfinte Părinte, dumneavoastră spuneţi că viitorul lumii sunt tinerii. Noi ne permitem să spunem că în realitate viitorul Europei şi al lumii sunt bătrânii, pentru că încep să fie mai mulţi". Eventual - am adăugat - "viitorul ar trebuie să fie cel al alianţei dintre tineri şi bătrâni". Îmi amintesc că a fost impresionat, foarte mult. Experienţa pe care am avut-o la "Sfântul Egidiu" ne-a determinat să-i propunem această idee. El a spus: "Aceasta este o idee genială şi la următorul Angelus voi spune asta". Şi de fapt a spus-o. Din acest punct de vedere, în Biserică există un al şaselea simţ particular. Vreau să amintesc că Ioan Paul al II-lea a scris o foarte frumoasă Scrisoare către bătrâni. Şi papa Francisc o duce la exaltare, aşa cum a făcut deja când era cardinal la Buenos Aires. Şi a reluat asta ca papă subliniind o perspectivă care după părerea mea a fost un pic nu uitată, ci pusă deoparte. Tema acestei alianţe între tineri şi bătrâni, sau între bunici şi nepoţi, ne face să spunem cât de important este ca Biserica să conştientizeze această tradiţie mare, foarte mare, care probabil a fost uitată pentru a fi mai eficienţi, pentru a organiza mai dinamic viaţa diecezei. Există o înţelepciune, care este cea a Bisericii care vrea să dea glas la toţi şi la toate generaţiile, fără a uita pe nimeni. În timpul conciliului şi după conciliu, cu reforma liturgică, de fapt i-am uitat pe bătrâni.
Leonardo Palombi: La Roma, în anul în care au fost publicate primele anuare ISTAT, la o populaţie de circa 400.000 de persoane, bătrânii erau 15 mii. Astăzi la Roma bătrânii sunt 600.000. Această parte din populaţie a crescut în mod enorm pentru prima dată în istoria omenirii. Nu au existat niciodată aşa de mulţi bătrâni. Am trecut de la 3 la 22%. Bătrânii la Roma sunt de treizeci de ori mai mulţi. Şi totuşi, noi avem o percepţie scăzută a faptului de a fi bătrâni. Trăim o involuţie demografică care însoţeşte un proces de îmbătrânire şi de declin. Pierdem mare parte din acest patrimoniu. În Italia, numai în 2020, au murit aproape 500.000 de persoane de 80 de ani şi peste. Totuşi, pare că nu ne-am dat seama. În societatea noastră tabuul este fragilitatea: vorbim despre sănătate ca dependenţă, non-autosuficienţă. Bolnavul este cel care nu este autosuficient, cel care este slab şi nu poate să meargă înainte fără ajutor. Dar, mai degrabă, bătrânii nu sunt şi viitorul nostru? În sensul individual, desigur, pentru că toţi vom îmbătrânii. Dar şi în sens social. Bătrâneţea înţeleasă ca provocarea unei societăţi care se va schimba. Ce înseamnă a ieşi la pensie la 65 de ani? Nu este o risipă de 14 milioane de persoane, experienţe, cunoştinţe, pe care o pierdem într-o idee despre muncă de acum învechită? Bătrânii nu sunt oare o provocare în faţa unei involuţii demografice care ne va constrânge să repopulăm spaţiile noastre? Aşadar, bătrânii nu sunt o provocare de a regândi viaţa?
Rossella Barzotti: Această carte atinge fricile. Cea de moarte şi de singurătate, de exemplu. Pentru că una din problemele persoanei bătrâne, după părerea mea, este tocmai faptul de a voi să vorbească. "Ce să facem ca bătrânii să fie ascultaţi?", se întreabă adesea. Personal, aş întoarce această întrebare: bătrânii trebuie să înveţe să asculte. Puterea lor trebuie să fie proiectată în ascultare. Mai ales faţă de cei mai tineri, care vor şi au nevoie să fie ascultaţi. În acelaşi mod, cel care este bătrân are nevoie să asculte, să primească, să se facă mic. Pentru ca apoi să iasă în evidenţă şi să devină mare când transmite ceva.
Vincenzo Paglia: Cred că noi bătrânii trebuie să continuăm să ne întrebăm cum trebuie să ne renaştem. Problema renaşterii, chiar la vârstă înaintată, vine din ascultare. Abraham pleacă la 75 de ani pentru că a ascultat pe unul care îi spunea ceva. Nicodim întreabă pentru că ascultă. Simeon se pregăteşte să moară după ce a văzut un prunc. În acest sens consider că tocmai este crucial să se înţeleagă că bătrânul vorbeşte şi atunci când stă în tăcere pentru că vorbeşte cu trupul său. Ne vorbeşte despre slăbiciunea care este şi slăbiciunea noastră, slăbiciunea tuturor. Există un magisteriu al bătrânilor. Un adevărat magisteriu, făcut nu din cuvinte, ci din condiţie, din slăbiciune. Cu prezenţa sa, bătrânul ne aminteşte tuturor că suntem fragili. Acesta este adevăratul cercul hermeneutic, aş spune. Sănătatea nu înseamnă a fi independenţi. Sănătatea înseamnă a depinde, adică a ne îngriji unii de alţii. Aceasta este adevărata sănătate care devine după aceea mântuire. Pentru acest motiv, dacă privim la ceea ce se întâmplă în parlamentul nostru, când se discută despre sfârşitul vieţii sau despre eutanasie, ne aflăm în faţa unei contradicţii enorme, dramatice. Pentru că dacă toată slăbiciunea trebuie rebutată, atunci acest lucru începe deja înainte de a ne naşte. Dacă raţionăm aşa, vom ajunge să-i rebutăm pe toţi şi totul. Nu vom fi teoretic mulţumiţi până când nu vor fi eliminaţi toţi pentru că toţi, într-un mod sau în altul, sunt dependenţi.
Cecilia Costa: Dumneavoastră, monsenior Paglia, prin Comisia de Asistenţă a Bătrânilor pe care o prezidaţi, aveţi o importanţă, un rol unic, o legitimitate de acţiune. O oportunitate culturală, politică şi socială. Aici, dumneavoastră, dincolo de carte, aţi putea să faceţi o dublă acţiune. Pe de o parte, să redaţi demnitate nu numai bătrânilor, ci persoanelor cu experienţă, în măsură să facă o cotitură. Pe de altă parte, dumneavoastră puteţi să-i ajutaţi pe cei fragili, iar bătrânii nu sunt toţi fragili. Trebuie redat un profil demn persoanei. Una din marile întrebări de astăzi se referă la modul în care pot convieţui experienţa şi creativitatea. Dacă ne încredem numai în tineri, avem creativitatea. Cu bătrânii avem numai experienţa. Este vorba de a face să convieţuiască aceste două dimensiuni. Avocaţi, jurişti, medici, profesori... oare nu atunci când au asimilat experienţă şi au terminat munca lor aceste persoane pot să dea ceva societăţii? S-a vorbit mult despre "demontare", dar oare nu trebuie luată în considerare problema dintr-un alt punct de vedere.
Armando Matteo: Un aspect care nu trebuie să fie neglijat este cel al economiei şi forţa pe care ea însăşi o are graţie psihologiei. Publicitatea, de exemplu, ne face să înţelegem un lucru: a fi o femeie bătrână, astăzi, este cel mai rău lucru din această lume. Limbajul publicitar nu mai este un limbaj tehnic al frumuseţii, ci al sănătăţii. Cremele pentru piele "revigorează", "restructurează", "combat îmbătrânirea pielii"... aşadar, bătrâneţea este o catastrofă! Aceeaşi logică se impune în lumea modei, care este ageless.
Vincenzo Paglia: De fapt, există o ocazie extraordinară. Când am mers la ministrul Speranza ca să-i spun ceea ce li se întâmpla bătrânilor n-a fost întâmplător, ci era rodul unei contradicţii, al unei societăţi care ne face să trăim mai mult dar nu ştie să ne menţină, el mi-a spus că nu avea nevoie de tehnicieni, ci de o viziune. Am decis să accept funcţia în fruntea Comisiei de Asistenţă a Bătrânilor pentru că simţeam responsabilitate de credincios în faţa tragediei unei lumi de bătrâni care era demontată. Această temă este sanitară, culturală, estetică şi economică. În lucrările Comisiei am desfăşurat înainte de toate o mare reorganizare a serviciilor, pornind de la un principiu precis: a-i face pe bătrâni să rămână acasă, mereu. Dacă există vreo excepţie, să fie luată în considerare, dar aceea trebuie să fie linia generală. În Rezidenţe Sanitare pentru Bătrâni (RSA) sunt "numai" 280.000 de persoane; 90% din bătrâni non-autosuficienţi sunt în afara RSA şi la ei nu se gândeşte nimeni. Or, dacă acest 90% este instituţionalizat în maniera obişnuită, bilanţul statului creşte, în sensul că cheltuiala sanitară ar deveni nesustenabilă. Ceea ce noi vrem să demonstrăm este că dacă bătrânii sunt ajutaţi acasă, statul economiseşte miliarde. Desigur, este nevoie de un mare efort de reorganizare. De exemplu, în planul pe care l-am pregătit prevedem angajarea de 100.000 de noi lucrători socio-sanitari specializaţi pentru bătrâni, pentru a permite întocmai ca bătrânii să poată rămâne acasă. De exemplu, de ce bolnavii de Alzheimer trebuie să fie închişi ca într-o citadelă de nebuni? Nu putem institui, în schimb, centre diurne pentru îngrijirea şi asistenţa bătrânilor bolnavi de Alzheimer? Proiecte de acest timp pot ajuta economia. Acesta este un punct important: avem nevoie de o revoluţie completă. Trebuie să reconstruim ţesutul de prietenie în jurul bătrânilor. Este fundamental să reconstruim infrastructurile relaţionale. Trebuie să redăm viaţă relaţiilor.
Leonardo Palombi: Cu privire la economie, aş vrea să mă opresc din nou asupra câtorva date semnificative care au fost construite de ISTAT şi de Comisia de Asistenţă a Bătrânilor. Noi cheltuim 12 miliarde de euro pe an pentru 280.000 de bătrâni în RSA. Şi cheltuim 2 miliarde de euro pe an pentru cei 2 milioane de bătrâni care trăiesc acasă cu grave dificultăţi motorii. Este un dezechilibru înspăimântător. Mai mult, dacă ne gândim că, în Italia, 500.000 de bătrâni trăiesc în case care nu au lift de la etajul al doilea în sus; 458.000 de bătrâni trăiesc, singuri sau împreună cu un alt soţ bătrân, cu mai puţin de 700 de euro pe lună. Hannah Arendt spunea că "singurătatea înseamnă a nu avea un loc în societate". Iată, cu sistemul social în care trăim astăzi, bătrânii nu au un loc în societatea. Sunt singuri. Dar îi facem singuri, printr-un sistem miop. Şi totuşi, bătrânii au voinţa de a face, de a studia, de a trăi. În această logică, a reinventa vârsta bătrână înseamnă a face din bătrâneţe vârsta libertăţii, a gratuităţii, a generozităţii. Toate acestea, în parte, se întâmplă deja. Astăzi, bătrânii reprezintă 200 de miliarde de consum în Italia. Să ne gândim la ajutorul, şi economic, pe care-l dau familiilor şi nepoţilor lor. Aşadar, cum se poate alimenta şi îmbunătăţi toate acestea? De exemplu, mulţi bătrâni trăiesc în sate, în afara oraşelor, unde sunt însă puţine servicii. Nu s-ar putea gândi să se populeze cu servicii această zonă a ţării? A crea loc de muncă pentru tineri, a combate depopularea şi abandonarea teritoriului, a-i ajuta pe bătrâni să trăiască mai bine. Politicile pentru bătrâni ar putea să devină politicile pentru ţară.
Roberto Cetera: Şi lumea psihologiei pare să se ascundă în privinţa bătrânilor. Există o incapacitate tehnico-ştiinţifică, dată de psihicul bătrânilor, manevrabil cu greu, sau există un dezinteres de şi faţă de această categorie?
Rossella Barzotti: Ca psihologă, pot spune că există o vârstă în care unele procese cognitive se cristalizează. De aceea este foarte dificil a lucra cu un bătrân care, timp de mulţi ani, a fost obişnuit mereu să trăiască într-un anumit mod. Ca şi i-ai propune să-şi schimbe casa. Este greu de convins şi abandoneze un anumit habitat. Acelaşi proces are loc la nivel cognitiv. Desigur, şi atenţia exagerată faţă de tineri, despre care vorbeşte monseniorul Paglia în carte, alimentează o sărăcire a atenţiei faţă de bătrâni.
Roberto Cetera: Şi pentru Biserică, dacă ar fi inventată o Comisie ad hoc pentru bătrâni, care ar fi indicaţiile practice de urmat? Pentru că în mod sigur bătrânii constituie volumul Bisericii, cultivă tradiţiile şi frecventează asiduu liturghiile. Dar, pentru a socializa, bătrânii nu merg în parohie. Merg la centrul pentru bătrâni.
Vincenzo Paglia: Este o problemă: aceea a raportului între multe dieceze şi RSA. Însă eu aş vrea să-i îndemn pe toţi să redescopere valoarea vârstei bătrâne şi să reconvertească structurile de asistenţă care au fost create într-un timp în care era decisiv să fie create, aşa cum existau orfelinatele. Astăzi orfelinatele nu mai există, în timp ce casele pentru bătrână încă există. Şi nu vorbesc despre casele pentru bătrâni abuzive, care sunt una din tragediile cele mai grave din acest moment; în ele foarte mulţi bătrâni sunt sedaţi, închişi în camere, în condiţii teribile. Aşadar cer o zvâcnire de creativitate, chiar spirituală. Îmi permit să evoc şi o dimensiune pe care astăzi nu am tratat-o, adică dimensiunea destinaţiei, a viitorului. Astăzi, lipsa de atenţie faţă de destinaţie este unul din păcatele cele mai grave ale Bisericii. Când von Balthasar spunea că şantierul escatologiei este un şantier închis avea dreptate. Nu există lumea de dincolo, trebuie să recuperăm reflecţia asupra dimensiunii în lumea de dincolo pentru că aceasta dă sens tuturor generaţiilor. Am uitat ce înseamnă Învierea trupului. De ce nu recuperăm limbajul evanghelic al Împărăţiei ca un ospăţ, o sărbătoare? De ce să nu spune că ne vom revedea şi că ne vom reîmbrăţişa? În schimb astăzi preoţilor le este frică să spună că vom muri.
Roberto Cetera: Dar dumneavoastră ce aţi spune parohilor?
Vincenzo Paglia: Cred că parohii au o oportunitate enormă şi datorită numărului de bătrâni pe care îi au în parohiile lor. Sunt convins că a reporni de la spiritualitate şi de la atenţia faţă de bătrâni poate ajuta la îmbunătăţirea tuturor celorlalte. Experienţa mea a fost şi aceasta. Tinerii trebuie să-i întâlnească pe bătrâni pentru a înţelege însuşi sensul vieţii şi al slăbirii. Şi astăzi, într-o lume închisă în bulele virtuale, întâlnirea cu bătrânii poate să fie decisivă.
(După L'Osservatore Romano, 10 decembrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
