A lua rădăcinile tradiţiilor pentru a urca în munţi
Papa explică modul în care trăieşte timpul pandemiei
De Austen Ivereigh
Cum trăieşte papa criza cauzată de Covid-19? Şi cum să ne pregătim pentru perioada de după criză? Papa Francisc a răspuns de la distanţă, înregistrând din materiale audio, la întrebările jurnalistului şi scriitorului britanic Austen Ivereigh. Interviul este publicat simultan în "The Tablet" (Londra) şi "Commonweal" (New York). "abc" oferă textul original în spaniol şi "La Civilt? Cattolica" publică textul pe care l-a îngrijit în traducerea în italiană.
Prima întrebare a fost despre modul în care trăieşte pandemia şi izolarea.
Curia încearcă să continue să lucreze, să trăiască normal, organizându-se în ture pentru ca să nu fie niciodată prea multe persoane împreună. Un lucru bine gândit. Menţinem măsurile stabilite de autorităţile sanitare. Aici, în Casa Sfânta Marta, au fost fixate două serii pentru prânz, care ajută la atenuarea afluxului. Fiecare lucrează în biroul său sau de acasă, cu instrumente digitale. Toţi sunt la muncă, nimeni nu rămâne în lene.
Cum trăiesc eu asta spiritual? Mă rog mai mult, deoarece cred că trebuie să fac asta, şi mă gândesc la oameni. Mă preocupă asta: oamenii. A mă gândi la oameni mă unge, îmi face bine, mă fereşte de egoism. Desigur am egoismele mele: marţea vine duhovnicul şi atunci pun la punct acel gen de lucruri. Mă gândesc la responsabilităţile mele actuale şi în timpul de după care va veni. Care va fi, în acel după, slujirea mea ca episcop de Roma, conducător al Bisericii? Acel după a început deja să se arate tragic, dureros, pentru aceasta este potrivit să mă gândesc la asta încă de acum. Prin Dicasterul pentru Slujirea Umană Integrală a fost organizată o comisie care lucrează cu privire la acest lucru şi se reuneşte cu mine.
Preocuparea mea cea mai mare - cel puţin, aceea pe care o simt în rugăciune - este cum să însoţesc poporul lui Dumnezeu şi să fiu cât mai aproape de el. Aceasta este semnificaţia Liturghiei de la 7.00 dimineaţa în live streaming, urmărită de mulţi care se simt însoţiţi; precum şi a unor intervenţii ale mele şi a ritului din 27 martie în Piaţa "Sfântul Petru". Şi a unei munci destul de intense de prezenţă, prin Elemozineria Apostolică, pentru a însoţi situaţiile de foame şi de boală. Trăiesc acest moment cu multă incertitudine. Este un moment de multă inventivitate, de creativitate.
În a doua întrebare Austen Ivereigh a făcut referinţă la "Logodnicii" de Alessandro Manzoni, localizat în timpul ciumei din Milano din anul 1630, unde sunt descrise atitudinile multor ecleziastici. Şi a întrebat cum vede papa misiunea Bisericii în acest moment.
Cardinalul Federigo este un adevărat erou din ciuma aceea de la Milano. Totuşi, într-un capitol se spune că trecea salutându-i pe oameni, însă închis în trăsură, probabil din spatele geamului, pentru a se proteja. Poporul nu a văzut bine acest lucru. Poporul lui Dumnezeu are nevoie ca păstorul să stea alături de el, să nu se protejeze prea mult. Astăzi poporul lui Dumnezeu are nevoie să aibă păstorul foarte aproape, cu abnegaţia acelor capucini, care făceau aşa.
Creativitatea creştinului trebuie să se manifeste în deschiderea de noi orizonturi, în deschiderea de ferestre, în deschiderea transcendenţei spre Dumnezeu şi spre oameni, şi trebuie să se redimensioneze în casă. Nu este uşor a sta închişi în casă. Îmi vine în minte un vers din Eneida care, în contextul înfrângerii, dă sfatul de a nu lăsa jos braţele. Pregătiţi-vă pentru timpuri mai bune, pentru că în acel moment asta ne va ajuta să ne amintim lucrurile care s-au petrecut acum. Aveţi grijă de voi pentru un viitor care va veni. Şi când acest viitor va veni, vă va face bine să vă amintiţi de ceea ce s-a întâmplat.
A avea grijă de momentul de acum, însă pentru ziua de mâine. Toate acestea cu creativitate. O creativitate simplă, care în fiecare zi inventează ceva. În familie nu este greu să fie descoperită. Însă nu trebuie să se fugă, să se caute evadări alienante, care în acest moment nu sunt utile.
A treia întrebare s-a referit la politicile guvernelor ca răspuns la criză.
Unele guverne au luat măsuri exemplare, cu priorităţi bine definite, pentru a apăra populaţia. Dar ne dăm seama că toată gândirea noastră, că ne place sau nu ne place, este structurată în jurul economiei. S-ar spune că în lumea financiară a sacrifica este normal. O politică a culturii rebutului. Din creştet până în tălpi. Mă gândesc de exemplu la selectivitatea prenatală. Astăzi este foarte greu de întâlnit pe stradă persoane cu sindromul Down. Când se vede acesta în ecografii, le reexpediază expeditorului. O cultură a eutanasiei, legale sau oculte, în care bătrânului i se dau medicamentele până la un anumit punct. Mă gândesc la enciclica papei Paul al VI-lea, Humanae vitae. Marea problematică asupra căreia se concentrau în acea vreme pastoraliştii era pilula. Şi nu şi-au dat seama de forţa profetică a acelei enciclice, anticipatoare a neomalthusianismului care se pregătea în toată lumea. Este un avertisment al lui Paul al VI-lea cu privire la valul de neomalthusianism pe care-l vedem astăzi şi selectarea persoanelor în funcţie de posibilitatea de a produce, de a fi utili: cultura rebutului.
Cei fără casă rămân fără casă. În urmă cu câteva zile am văzut o fotografie, din Las Vegas, în care au fost puşi în carantină într-o parcare. Şi hotelurile erau goale. Însă unul fără casă nu poate să meargă într-un hotel. Aici se vede în acţiune teoria rebutului.
În întrebarea următoare Ireveigh a întrebat dacă impactul crizei poate duce la revizuirea modurilor noastre de a trăi, la o convertire ecologică şi la societăţi şi la economii mai umane.
Spune un proverb spaniol: "Dumnezeu iartă mereu, noi câteodată, natura niciodată". N-am dat ascultare catastrofelor parţiale. Cine vorbeşte astăzi despre incendiile din Australia? Şi despre faptul că în urmă cu un an şi jumătate o navă a traversat Polul Nord, devenit navigabil pentru că gheţarul s-a topit? Cine vorbeşte despre inundaţii? Nu ştiu dacă este răzbunarea naturii, dar cu siguranţă este răspunsul său.
Avem o memorie selectivă. Aş vrea să insist asupra acestui lucru. M-a impresionat celebrarea celei de-a şaptezecea aniversări a debarcării din Normandia. Erau personaje de vârf ale politicii şi culturii internaţionale. Şi sărbătoreau. Desigur, este adevărat că a fost începutul sfârşitului dictaturii, însă nimeni nu-şi amintea de cei 10.000 de tineri căzuţi pe acea plajă.
Când am fost la Redipuglia, la centenarul sfârşitului primului război mondial, se vedea un monument frumos şi nume pe piatră, şi nimic altceva. Am plâns gândindu-mă la Benedict al XV-lea (la "măcelul inutil"), precum şi la Anzio, în ziua răposaţilor, gândindu-mă la toţi soldaţii nord-americani îngropaţi acolo. Fiecare avea o familie, în locul fiecăruia dintre ei puteam să fiu eu.
Astăzi, în Europa, când încep să se audă discursuri populiste sau decizii politice de tip selectiv nu este greu de amintit discursurile lui Hitler din 1933, mai mult sau mai puţin aceleaşi pe care le fac astăzi unii politicieni. Îmi mai vine în minte un vers din Virgiliu: Meminisce iubabit. Va face bine să recuperăm amintirea, pentru că amintirea ne va ajuta. Astăzi este timpul de a recupera amintirea. Nu este prima epidemie a umanităţii. Celelalte sunt reduse de acum la anecdote. Trebuie să recuperăm amintirea rădăcinilor, a tradiţiei, care este "amintitoare". În Exerciţiile sfântului Ignaţiu, toată prima săptămână şi după aceea contemplaţia pentru a ajunge la iubire în a patra săptămână urmăresc în întregime semnul amintirii. Este o convertire cu amintirea.
Această criză ne atinge pe toţi: bogaţi şi săraci. Este un apel la atenţie împotriva ipocriziei. Mă preocupă ipocrizia anumitor personaje politice care spun că vor să înfrunte criza, care vorbesc despre foamea din lume, şi în timp ce vorbesc despre asta ei fabrică arme. Este momentul de a ne converti de la această ipocrizie care este în desfăşurare. Acesta este un timp de coerenţă. Ori suntem coerenţi ori pierdem totul.
Dumneavoastră mă întrebaţi despre convertire. Fiecare criză este un pericol, dar este şi o oportunitate. Şi este oportunitatea de a ieşi din pericol. Astăzi cred că trebuie să încetinim un anumit ritm de consum şi de producţie (Laudato si', 191) şi să învăţăm să înţelegem şi să contemplăm natura. Şi să ne reconectăm cu ambientul nostru real. Aceasta este o oportunitate de convertire.
Da, văd semne iniţiale de convertire la o economie mai puţin lichidă, mai umană. Dar nu va trebui să pierdem amintirea odată ce a trecut situaţia prezentă, nu va trebui să o arhivăm şi să ne întoarcem la punctul de dinainte. Este momentul de a face pasul. De a trece de la uzul şi de la abuzul naturii la contemplaţie. Noi oamenii am pierdut dimensiunea contemplaţiei; a venit momentul de a o recupera.
Şi cu privire contemplaţie aş vrea să mă opresc asupra unui punct: este momentul de a-l vedea pe cel sărac. Isus ne spune că "săracii îi aveţi mereu cu voi". Şi este adevărat. Este o realitate, n-o putem nega. Sunt ascunşi, pentru că sărăcia se ruşinează. La Roma, în plină carantină, un poliţist i-a spus unui om: "Nu puteţi sta pe stradă, trebuie să mergeţi acasă". Răspunsul a fost: "Nu am o casă. Trăiesc pe stradă". A descoperi cantitatea de persoane care se marginalizează... şi de vreme ce sărăcia ne face să ne ruşinăm, n-o vedem. Sunt acolo, trecem pe lângă ei, dar nu-i vedem. Fac parte din peisaj, sunt lucruri. Sfânta Tereza de Calcutta i-a văzut şi a decis să întreprindă un drum de convertire. A-i vedea pe săraci înseamnă a le restitui umanitatea. Nu sunt lucruri, nu sunt rebuturi, sunt persoane. Nu putem face o politică de asistenţă ca şi cum animalele abandonate. Şi în schimb de multe ori săracii sunt trataţi ca animale abandonate. Nu putem face o politică de asistenţă şi parţială.
Îmi permit să dau un sfat: este ora de a coborî în subsol. Este celebru romanul lui Dostoievski, Amintiri din subsol. Şi este un altul mai scurt, Amintiri dintr-o casă moartă, în care paznicii dintr-un spital din închisoare îi tratau pe săracii prizonieri ca obiecte. Şi văzând cum se comportau cu unul care tocmai murise, un alt deţinut a exclamat: "Ajunge! Avea şi el o mamă!". Trebuie să ne repetăm asta de multe ori: acel sărac a avut o mamă care l-a crescut cu iubire. Nu ştim ce s-a întâmplat după aceea, în viaţă. Însă ajută să ne gândim la acea iubire pe care a primit-o, la speranţa unei mame. Noi îi vlăguim pe săraci, nu le dăm dreptul să o viseze pe mama lor. Nu ştiu ce este afectul, mulţi trăiesc în dependenţa de droguri. Şi a-l vedea ne poate ajuta să descoperim mila, acea pietas care este o dimensiune îndreptată spre Dumnezeu şi spre aproapele.
A coborî în subsol, şi a trece de la societatea hiper-virtualizată, dezlipită de trup, la trupul suferind al săracului, este o convertire dureroasă. Şi dacă nu începem de acolo, convertirea nu va avea viitor. Mă gândesc la sfinţii de la uşa de alături în acest moment dificil. Sunt eroi! Medici, voluntari, călugăriţe, preoţi, lucrători care îşi desfăşoară îndatoririle pentru ca această societate să funcţioneze. Câţi medici şi infirmieri au murit! Câţi preoţi au murit! Câte călugăriţe au murit! La serviciu, slujind.
Îmi vine în minte o frază din Logodnicii, a croitorului, după părerea mea un personaj dintre cele mai simple şi mai coerente. Spunea el: "N-am găsit niciodată că Domnul a început o minune fără s-o termine bine". Dacă recunoaştem această minune a sfinţilor de lângă noi, a acestor bărbaţi şi femei eroici, dacă ştim să mergem pe urmele lor, această minune se va termina bine, va fi pentru binele tuturor. Dumnezeu nu lasă lucrurile la jumătatea drumului. Noi suntem cei care le lăsăm şi plecăm. Ceea ce trăim este un loc de metanoia, de convertire, şi avem oportunitatea. Deci s-o luăm asupra noastră şi să mergem înainte.
O altă întrebare a lui Ivereigh s-a referit la necesitatea, în aceste luni, de a regândi modul de a fi al Bisericii: "Probabil o Biserică mai misionară, mai creativă, mai puţin agăţată de instituţii. Trăim urgenţa unei «home Church», a unei Biserici care face bază şi în casă?".
Mai puţin agăţată de instituţii? Aş spune mai degrabă de scheme. De fapt Biserica este instituţie. Există tentaţia de a visa o Biserică dezinstituţionalizată, de exemplu o Biserică gnostică, fără instituţii, sau supusă unor instituţii fixe, pentru a se proteja, şi este o Biserică pelagiană. Duhul Sfânt este cel care face Biserica instituţie. El nu este gnostic şi nici pelagian. El este cel care instituţionalizează Biserica. Este o dinamică alternativă şi complementară, pentru că Duhul Sfânt provoacă dezordine cu carismele, însă în acea dezordine creează armonie. Biserică liberă înseamnă Biserică instituţionalizată de Duhul Sfânt. O tensiune între dezordine şi armonie: aceasta este Biserica ce trebuie să iasă din criză. Trebuie să învăţăm să trăim într-o Biserică în tensiune între dezordinea şi armonia provocate de Duhul Sfânt. Dacă îmi cereţi o carte de teologie care să poată ajuta la înţelegerea acestui lucru, este cartea Faptele Apostolilor. Acolo veţi găsi modul în care Duhul Sfânt dezinstituţionalizează ceea ce nu mai foloseşte şi instituţionalizează viitorul Bisericii. Aceasta este Biserica ce trebuie să iasă din criză.
În urmă cu câteva săptămâni mi-a telefonat un episcop italian. Mâhnit, îmi spunea că merge de la un spital la altul pentru a da dezlegare tuturor celor care erau înăuntru, punându-se în hol. Însă nişte canonişti pe care i-a sunat i-au spus că nu, că dezlegarea este permisă numai cu un contact direct. "Părinte, ce-mi puteţi spune?", m-a întrebat acel episcop. I-am spus: "Monseniore, desfăşuraţi-vă datoria sacerdotală". Şi episcopul îmi spune: "Mulţumesc, am înţeles". Apoi am aflat că împărţea dezlegări peste tot.
Cu alte cuvinte, Biserica este libertatea Duhului în acest moment în faţa unei crize, şi nu o Biserică închisă în instituţii. Asta nu înseamnă că dreptul canonic este inutil: este de folos, e adevărat, ajută, şi vă rog să-l folosim bine, pentru că ne face bine. Însă ultimul canon spune că tot dreptul canonic are sens pentru mântuirea sufletelor, şi aici ne este deschisă uşa pentru a ieşi ca să ducem mângâierea lui Dumnezeu în momentele de dificultate.
M-aţi întrebat despre "home Church". Trebuie să înfruntăm rămânerea acasă cu toată creativitatea noastră. Ori ne deprimăm, ori ne înstrăinăm - de exemplu, cu mijloace de comunicare care ne pot conduce la realităţi de evadare din momentul prezent -, ori creăm. În casă avem nevoie de creativitate apostolică, creativitate purificată de atâtea lucruri inutile, însă cu nostalgia de a exprima credinţa şi comunitate şi ca popor al lui Dumnezeu. Adică: o claustrare forţată cu nostalgie, de a ieşi din izolarea noastră trebuie să ne ajute acea amintire care produce nostalgie şi provoacă speranţa.
În sfârşit, jurnalistul l-a întrebat pe papa Francisc cum trebuie trăit acest Post Mare şi acest Paşte aşa de extraordinare, şi "un mesaj deosebit pentru bătrânii izolaţi, tinerii închişi şi pentru cei care sărăcesc din cauza crizei".
Dumneavoastră îmi vorbiţi de bătrâni izolaţi. Singurătate şi distanţă. Câţi bătrâni au copii care nu merg să-i viziteze în timpurile normale! Îmi amintesc că la Buenos Aires, când vizitam casele de odihnă, îi întrebam pe cei de acolo: cum merge familia? "Ah, da, foarte bine, foarte bine". Vin? "Da, vin mereu". Apoi infirmiera îmi spunea că au trecut şase luni de la ultima dată când copiii au fost ca să-i viziteze. Singurătatea şi părăsirea, distanţa.
Şi cu toate acestea bătrânii continuă să fie rădăcinile. Şi trebuie să vorbească cu tinerii. Această tensiune între bătrâni şi tineri trebuie să se rezolve mereu în întâlnire. Pentru că tânărul este mlădiţă, frunziş, dar are nevoie de rădăcină; altminteri nu poate da rod. Bătrânul este ca rădăcina. Bătrânilor de astăzi vreau să le spun: ştiu că simţiţi moartea aproape şi vă este frică, dar îndreptaţi-vă privirea în cealaltă parte, amintiţi-vă de nepoţi şi nu încetaţi să visaţi. Asta este ceea ce vă cere Dumnezeu: să visaţi (Il 3,1). Ce am de spus tinerilor? Să aveţi curajul de a privi mai înainte şi fiţi profeţi. Visului bătrânilor să-i corespundă profeţia voastră. Şi acest lucru este în Ioel 3,1.
Persoanele făcute sărace de criză sunt tâlhăriţii de astăzi care se adaugă la atâţia despuiaţi din totdeauna, bărbaţi şi femei care poartă "despuiat" ca stare civilă. Au pierdut totul sau urmează să piardă totul. Ce sens are pentru mine, astăzi, acest a pierde totul în lumina Evangheliei? A intra în lumea celor "despuiaţi", a înţelege că acela care înainte avea acum nu mai are. Ceea ce le cer oamenilor este să se ocupe de bătrâni şi de tineri. Să se ocupe de istorie. Să se ocupe de aceşti tâlhăriţi.
Şi îmi vine în minte un alt vers din Virgiliu, când Enea, înfrânt la Troia, a pierdut totul şi îi rămâneau două căi de ieşire: ori să rămână acolo ca să plângă şi să-şi pună capăt vieţii sale, ori să facă ceea ce avea în inimă, să meargă mai departe, să meargă spre munţi pentru a se îndepărta de război. Este un vers magnific: Cessi, et sublato montem genitore petivi. "M-am resemnat şi ridicându-l pe tatăl m-am îndreptat spre munţi". Asta este ceea ce noi toţi trebuie să facem astăzi: să luăm rădăcinile tradiţiilor noastre şi să urcăm în munţi.
(După L'Osservatore Romano, 9 aprilie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
