Moment liric:
Orbul
Un om era de nicăieri,
Străin cu viitorul,
Însă râvnea în alte zări
Să prindă adevărul.
Era făcut din dragoste,
Primind chipul luminii,
Făr-a cunoaşte pacoste
La sân stătea iubirii.
În râuri alb se-oglindea
Robust, fără veşminte,
Ruşinea încă nu era
Dar toate erau sfinte.
Ştia că e zidit din Duh
Pe-o mână de argilă,
Cu ochi ca frunzele de nuc
Şi-o inimă sublimă.
Dar n-ajungea până-ntr-atât
Cu linişte în sine,
Să judece cum s-a putut
Să fie toate bine.
Mulţimi de peşti sclipeau adânc
Sub ape cristaline
Şi mii de păsări într-un cânt
Tăiau văzduhuri line.
Putea vedea pe Creator
În Eden, orişiunde,
Era un nesfârşit izvor
În toate cele sfinte.
Adesea asculta duios
Alintul de Părinte,
Şi nu-l văzuse furios
Vre-o dată dinainte.
Trăia în pace zilele
Fără a şti de muncă,
Şi nu născuse nopţile
Încă pe-atunci, nălucă.
În oaza castei fericiri
Se înfrupta din toate,
Întinsul n-avea mărginiri
Doar EL, o mică parte.
Cerea şi tatăl doar un pic
Să ţină ascultare,
Să nu se dea pentru nimic
Ispitei pierzătoare.
Găsea atâtea bogăţii
În Raiul plin de daruri,
De rătăcea în bucurii
Nemăsurate ceasuri.
Se răsfăţa cu toate-n jur,
Acea suflată tină,
Dar viclenea adesea dur
Să crească în lumină.
De n-ar fi fost destul atât...
Întreaga-mpărăţie,
Omul tânjea să afle cât
Va creşte-n măreţie.
Cu plete lungi şi aurii
Lucea precum un soare
Şi tot tânjea în avuţii
Să fie mult mai mare...
Mâhni adânc rodul iubit
În Tată cugetarea,
Văzând pe fiul său orbit
Lipsindu-i ascultarea.
Omul stricase planul său
Motiv să nu-l mai vază,
Dar acceptă cu mare greu
Copilul să nu-l piarză.
Ca un părinte iubitor,
Să plece-i dădu voie,
Stăpân să fie zorilor,
Să-şi cate de nevoie...
Primi osânda silnică
Răsplata ce desparte
Şi fără pacea zilnică
Urma un drum departe.
La poarta raiului sosi
În cete, serafimii,
Din Cer, pe om a izgoni
Dându-i povara lumii.
Omul adânc posomorât
Se mai uită odată
La toate ce le-a părăsit
Nemaizărind pe tată.
Făr-a vedea păşitul drum,
Pierzându-şi din pudoare,
Copilul piere ca un fum...
Lăsând în loc culoare.
Un duh pribeag purtat în vânt
De voia sa întreagă,
Sleit, el cade pe pământ,
Supus în pâclă neagră.
Îşi revela de-abuşilea
Doritul rost al vieţii,
La pas şi palme cuprindea
Lihnit, din voalul sorţii.
Nu mai vedea... era sub nori
Şi norii sub lumină,
Şi lăcrima adeseori
Pierduta sa grădină.
În noaptea ce-i veni adânc
Cuprins de goliciune,
Simţi ce nu trăi nicicând,
O teamă şi ruşine.
Zile în şir peţi din mâini
Ca razele în lacuri,
Străfundul viselor lumini
Ce se loveau în praguri.
Era bătut de vânturi reci,
De-aprinsele regrete
Şi urmărit între poteci
De fiare şi de sete.
Simţind adânc piele şi os
Substanţa-i efemeră,
Urlă izbindu-se de jos
În scrâşnet de himeră.
Flămând şi gol găsi curând
Un arbust să se culce,
În noaptea rece, pe pământ,
Visa lumina dulce...
Se-nfăşură cu-n gând profund
Prin darul remuşcării,
Şi astfel izbuti profund
În tainele iertării.
Lumina lumii apăru
La strigătul căinţei,
Iadul trecutului trecu
Sub arma biruinţei.
- O, Tată, am căzut de sus!...
În faţă, i se plânse,
Dar nici nu termină de spus,
Lumina îl cuprinse.
- Hai, ţine braţul, fiule,
Întins e pentru tine,
Şi lasă nopţi-i zilele
Trăite fără mine.
De parcă n-a căzut nicicând
Şi drumul nu-l făcuse,
Simţi pe frunte un alint
Şi noaptea i se stinse.
Din nou zărea calde culori
Când cerul se deschise,
Şi risipind umflaţii nori
El raiul regăsise.
Acum, aceiaşi serafimi
În prag îl aşteptară,
Ei îi cântau cântări de imn
Şi drumu-i luminară.
Timid porni a cerceta
Frumoasa obârşie,
Şi nu credea a merita
Bogata-mpărăţie.
Arbori cu floare străluceau
Prin cei cu fructe coapte,
Iar mii de îngeri revelau
Prohodul stins în noapte.
Şi alte zeci de mii luceau
În cete diafane,
Un cerc iubirii construiau
Citind pe rând canoane.
O masă plină s-a întins...
La trei cântări din drâmbă,
Chemând pe aşteptatul prinţ
Golit pân' la ţărână.
Doi heruvimi zâmbind i-aduc
Din raze o hlamidă,
Iar doi de braţe îl apuc
Purtându-l prin lumină.
La capete de masă stau
Două potire sfinte,
Să-nchine-n pace-l îndemna
Chiar blândul său Părinte:
- La masă vino, fiule,
Nutreşte azi cu mine,
Cinstite fie clipele
De a sădi în tine!
Vocea adânc îl pătrundea
Prinzând în strălucire,
Surprins însă că nu-l vedea
Grăi de-a lui orbire:
- Dar, Tată, încă nu te văd
Eşti totul o cunună,
Mă chemi să vin şi tot nu pot
Mă arde-a ta lumină!
- La chipul meu să nu priveşti
Cum o făceai odată,
N-ai să mai poţi, că nu mai eşti
Suflare nepătată!
Priveşte-n mine cu adânc
Acolo sunt trăirii,
Ca-n rod şi floarea de pe crâng
Şi-n tot ce stau zidirii.
Mă poţi vedea şi pe pământ
Cu ochiul sfânt din tine,
De-l vei păstra cu jurământ
Fiind cu totu-n mine!
Un gol ce totul a cuprins
Urmat şi de tăcere,
Nu mai putea fi de atins
Nici vis, nici mângâiere.
Mintea zăcu ca-n tainiţă
Ţinându-şi răsuflarea,
Dar inima se 'nfiripă
Să verse cugetarea.
- Ce multe s-au schimbat de-atunci!...
Uimit şopti din gură,
Ce greu, astfel să mai ajungi
La cei ce te făcură.
Cât n-am ştiut să cumpănesc
Luminile iubirii,
Pe om am vrut să depăşesc
Asemenea orbirii.
Ori n-am ştiut aste lumini,
Ori ce a fost mai bine?
În loc să văd sfintele mâini
Ce plămădeau în mine!
Un înger îndrăzni a-i da
Scânteile corecţii,
Dar îndura şi merita
Pierdutele dulci lecţii:
- Nu este vreme, omule,
Să zaci prin întuneric,
Adu-i iubirii jerbele
Să vezi străfund feeric!
Sub ochi silhui îl podidi
Averea ce-o pierduse,
Încât pe dată se trezi
Cu tâmpla unde-o puse.
Un trăsnet năpădi lumini
Sub pleoapele pitite,
Săltând spre ochi arbust de spini
Şi gânduri clipocite.
Pe creştetul răpus de nori,
La pieptul unei pietre,
Se-ntrezărea vitrege zori,
Geneză noii vetre.
Neîngrăditele lumini
Rămase în uitare,
Doar fulgere sub noi zidiri
Erau mângâietoare.
Lumina soarelui de zi
În timp prindea putere,
Şi astfel soarta-i hărăzi
Pământul la vedere.
A se hrăni, îl scormonea
Vărsând multă sudoare,
Încât curând îl lumina
Gândul că e suflare.
- Ah, Tată, încă eşti aici!
În piept lipindu-şi pumnul,
Trântindu-se şi în genunchi...
Dar astăzi parcă-s unul!
Ochi am avut şi n-am văzut
Lumina cea din mine,
Şi nesfârşita n-am ştiut
S-o caut doar în Tine!...
Şi azi jeleşte pe pământ...
Întoarcerea acasă,
De câte ori păcate sunt
Pe suflet, ce apasă.
De-atunci lumina a pătruns
Trăind în nesfârşire,
În omul care n-a ajuns
Asemeni în orbire!
Cornel Constantin Isăilă (Bacău)
