E în firea oamenilor să privească şi să nu vadă. Poate de asta oamenii spun că "se uită" la ceva - fiindcă nu văd şi, dacă nu văd, nu ţin minte şi atunci "uită", adică uită tot - şi, ce-i mai trist, "se uită" chiar unii pe alţii. Nu ştiu ce să spun, eu nu sunt om - dar aşa o fi. Numai că, de data asta, priveam şi nu înţelegeam. Priveam cu atenţie şi totuşi... Ei da, de la locul meu vedeam întotdeauna clar vitraliul înalt de dincolo de altar. Iar chipul sfântului pictat acolo - fiindcă era un vitraliu pictat - era uneori surâzător, alteori îngândurat, uneori mâhnit, alteori plin de bucurie - dar oricum ar fi strălucit în lumină, era duios şi cald şi bun - iar uneori, târziu de tot, în noapte, când luminile oraşului adorm, ei bine, atunci lumina venită de niciunde închipuia zăpezi, zăpezi lucind în jur până departe - şi mă întrebam cum de nu-i e frig - dar el nu răspundea, iar eu nu îndrăzneam să-l întreb de-adevărat, fiindcă nu se cade să tulburi aşa, netam-nesam, liniştea unui om, fie el şi sfânt şi plin de răbdare.
De data asta, cum vă spuneam, priveam cu atenţie şi... deodată mi-am dat seama: lipsea ceva din veşmântul lui - bine, de ani de zile veşmântul pictat se scorojise, parcă s-ar fi zdrenţuit de atâta purtat - dar mi-am spus că aşa-i firesc pentru un misionar în ţinuturi sărace - şi de fapt, Tata nu priveşte nici veşmintele bogate, nici pe cele zdrenţuite, ci doar chipul şi inima omului - şi tare mai era bun şi frumos sfântul acela. Cu gândul ăsta, în soarele de dimineaţă am adormit. Mai spre seară, când m-am trezit din toropeala dulce a zilei, ce să vezi?! Nu mai rămăsese pe vitraliu decât chipul sfântului - şi atât. Prin ceea ce altădată fusese vitraliu se zărea doar cerul asfinţitului. Nu, să nu credeţi că era auriu sau albastru sau sclipind ca iarba proaspătă sau în culorile viorelelor de câmp (cum adică "de unde ştiu eu cum sunt viorelele?!" Da' ce, n-am avut lângă mine, în glastră, nişte viorele astă primăvară?! - iar eu când privesc, chiar privesc şi ţin minte, nu "mă uit" ca să uit! ) Ei bine, nu se vedea nimic prin vitraliu decât cerul - cerul asfinţitului, cenuşiu şi trist, cum nu-l mai văzusem niciodată. M-am clătinat mai-mai să cad, mi s-a făcut deodată sete - n-oi fi zărind eu bine?! Dar nu, aşa era - doar că, de la o vreme, cerul începu să se facă argintiu - şi doar nu răsărise luna! Apoi se înălţă un nor şi încă unul, mari, alb-argintii, unii pufoşi, alţii diafani ca aripile tale şi tare grăbiţi în vântul serii... mergeau spre zarea care prindea culorile nopţii. Chipul sfântului strălucea parcă mai tare şi se îndepărta şi el, uşor, pe calea norilor albi, spre altundeva. Şi ce să vezi, pe măsura ce luneca odată cu ei, zarea nopţii se făcea lumină - dar nu aşa, ca şi când ar fi stat să răsară soarele, ci lumina pe care o au ochii tăi când îl priveşti pe Tata - lumina aceea mai presus de fire, mai înaltă decât ochii oamenilor şi chiar decât inima lor - nu ştiu cum să-ţi spun, oglindeşte-te şi tu în înaltul cerului dacă vrei să vezi - că doar unde-şi găseşte un înger oglinda dacă nu în apele cerului?! Ei bine, aşa se făcea lumina pe care sfântul o ducea cu el... Ce spui?! N-am înţeles?! Cum adică, pleacă tocmai ca să ducă lumina?! Dar ce, eu n-am nevoie de lumină aici?! Acuma ce-i cu tine, de ce nu răspunzi, doar nu te-oi fi supărat?! Ar mai fi una: tocmai Îngerul Răbdării să se supere! Hei, unde pleci, ce-i cu tine?! Răspunde!
Dar norii albi goneau departe pe cerul înserării şi întunericul se făcea lumină... şi în tăcerea care se lăsase, doar calea norilor albi curgea murmurând când un cânt, când un cuvânt - poate că oamenii priveau, vedeau şi înţelegeau ceva - eu, nu. Dar nimeni nu s-ar fi aşteptat ca eu, care nu sunt decât un geranium răsădit în glastră, acolo, pe fereastra capelei - să înţeleagă mare lucru - doar Tata poate c-o să-mi spună ceva şi mie despre Calea norilor albi pe care sfinţii pleacă să ducă lumina, oamenii să primească lumina şi îngerii, să aibă grijă de toţi .
Dar eu?!....
*
- Ia te uită, parcă n-aş fi udat florile de o săptămână - aşa s-au ofilit - îşi spuse fratele. De fapt, nu toate, numai geranium-ul. Şi dacă văd bine, zise el aşezându-şi ochelarii, nici măcar nu cred că n-are apă destulă: uite, pe frunze sunt deja picături mici - pe vârful fiecărei frunze. Eheeei, da' asta nu-i rouă căzută aşa, în miezul zilei şi nici apa pe care ţi-am dat-o de dimineaţă - te pomeneşti că plângi?!
Aşa-i fratele, vorbeşte cu fiecare dintre noi în parte, de când mă ştiu - dar cum oare de s-o fi gândit că plâng?! Numai oamenii plâng, aşa se spune - Florile se pot ofili, ba chiar pot să şi moară de dor - să plângă însă, nu. Iar fratele se întoarse şovăielnic şi privi în jur. Pe urmă spuse aşa, ca pentru el: te-o fi bătut lumina de la vitraliu prea tare, că aşa-i când se renovează pictura... Hm! - adaugă el după un timp, uitându-se lung la nourii care treceau alb-argintii prin lumina înserării: "calea nourilor albi" - uite-i, vezi, se duc la Dumnezeu - dar Dumnezeu e aici şi pretutindeni, iar dacă nu-l găseşti pe Dumnezeu în tine, nu-l poţi găsi nicăieri altundeva. Dar ei sunt doar nouri - cum să ştie asta?! Sau mai ştii, or fi plecat cu sfântul acela să-l ajute să ducă lumina. Ce ştii tu, măi floricelule - spuse fratele uitându-se lung la mine - uneori e tare greu de dus lumina, fiindcă lumina are totdeauna forma crucii.
Şi plecă încet-încet mai departe. Pe urmă se întoarse din uşă şi vorbi tare - dar tot aşa, ca pentru el:
- Uneori avem rădăcini, măi floricelule şi nu putem pleca - dar Dumnezeu e aici şi e pretutindeni - numai că oamenii nu-l văd întotdeauna, de aceea unii pleacă să le ducă lumina, alţii rămân ca să fie lumina - unii de-abia aşteaptă s-o primească, alţii se ofilesc fără să ştie ce anume aşteaptă - dar cât timp ţi-e dor, înseamnă că trăieşti şi dacă trăieşti, ai să reuşeşti să vezi lumina! Să nu faci şi tu, măi floricelule, ca oamenii, care se uită la lumină numai ca s-o poată uita!... Priveşte lumina până când ai s-o vezi! Şi dac-o vezi, ai s-o recunoşti oriunde ai fi şi oriunde-ai privi, dar mai întâi, priveşte şi recunoaşte-o în tine.
Ca să trăieşti.
Pentru că lumina e viaţa, tocmai fiindcă are forma crucii.
Dr. Ecaterina Hanganu
