La Antiohia urmând itinerarul călătoriilor sale în Asia Mică
De Mario Spinelli
Anul paulin, proclamat de Benedict al XVI-lea pentru a celebra al doilea mileniu al naşterii apostolului neamurilor, este la uşă. Va fi ocazia cea mai bună pentru a reflecta profund asupra acestui gigant autentic al Bisericii apostolice, care printre contemporani a contribuit ca nimeni altul la elaborarea din punct de vedere teologic şi spiritual a învăţăturii lui Cristos - care era transmisă atunci în mod oral de către apostoli, nefiind încă scrise evangheliile - la promovarea primei expansiuni creştine în ţările mediteraneene şi la evanghelizarea lumii păgâne.
Desigur, Paul din Tars nu aşteaptă să fie redescoperit în lunile care urmează: toate generaţiile creştine au recunoscut măreţia şi importanţa operei sale în domeniul doctrinar şi eclezial. Să ne gândim la influenţa pe care a exercitat-o în decursul secolelor epistolele şi gândirea sa: de la Biserica antică la cea medievală, de la Reformă - Luther numea Scrisoarea către Galateni "logodnica" mea - până în zilele noastre. Unii (Renan, de exemplu) au ajuns să vadă în convertitul din Damasc adevăratul întemeietor al creştinismului, aşa cum se va configura în decursul secolelor, iar în predica sa, scrisă şi verbală, o învăţătură diferită şi într-o anumită măsură alternativă la cea a lui Isus şi a apostolilor. Exagerări, deoarece teologii şi bibliştii au demonstrat pe larg rădăcinile şi coerenţa cristologice şi neotestamentare ale marilor teme pauline, dezvoltate în urma instrucţiunilor pe care Paul le-a primit de la apostoli sau direct "de la Domnul" (1Cor 11,23): predestinaţia, harul, mântuirea, dialectica dintre lege şi libertate, Cristos ca noul Adam, unitatea Bisericii, viaţa creştină şi aşa mai departe. Oricum, erori şi echivocuri ca acela amintit mai înainte dau mărturie mereu despre locul central al lui Paul în istoria teologiei şi spiritualităţii creştine.
Dar dacă Anul Paulin nu va folosi pentru a reafirma ceea ce este din totdeauna cunoscut şi clarificat, adică rolul fundamental al lui Paul ca apostol şi ca "gânditor" creştin, asta nu înseamnă că de la această aniversare bimilenară nu se aşteaptă - cu cărţi, articole, întâlniri, transmisiuni radio-televizate şi câte altele - o nouă creştere şi aprofundare de studii, cercetări, cunoştinţe şi divulgări. Cercetătorii sunt deja la muncă şi un prim eveniment important în această direcţie va fi al doisprezecelea simpozion din Tars, care va avea loc între 22-23 iunie în oraşul natal al lui Paul şi la Iskenderun, în Turcia, în prezenţa cardinalului Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, şi cu intervenţia bibliştilor, istoricilor şi patrologilor din diferite ţări.
Timpul nostru, deci şi celebrarea paulină care urmează să fie inaugurată, credem că este chemat îndeosebi să reflecteze asupra lui Paul ca evanghelizator şi vestitor al Cuvântului. În momentul în care se observă cu urgenţă crescândă nevoia unei noi evanghelizări a Occidentului, care model mai bun putem avea în faţa celui mai neobosit misionar al Bisericii apostolice?
Legată de acest aspect, iese în evidenţă şi dimensiunea foarte actuală a apostolului ca realizator al dialogului cu păgânii, pe care el l-a promovat şi l-a realizat mai mult decât oricare altul în primul secol creştin. La Efes, în faţa Areopagului din Atena, la Corint, unde a trăit şi a predicat timp de doi ani, Paul este însăşi emblema dialogului creştinilor cu păgânismul şi a confruntării dintre evanghelie şi celelalte culturi, sub semnul unei căutări comune a adevărului şi a binelui.
De asemenea, reflecţia asupra moştenirii lui Paul - pe de o parte ca autor şi martor venerat în toate Bisericile şi preamărit în mod deosebit de Reforma protestantă, pe de altă parte ca artizan şi apărător al unităţii şi înţelegerii între comunităţile creştine, în mare parte întemeiate de el însuşi - nu va putea să nu ofere o bază privilegiată pentru progresul întâlnirii şi al schimbului ecumenic. Eventual, chiar mai mult decât a fost în trecut.
Un mod semnificativ şi eficace pentru a-l aminti pe Paul este şi acela de a reparcurge locurile şi itinerarele călătoriilor sale apostolice: în următoarele luni se va înregistra cu siguranţă o intensificare în programele şi în iniţiativele de acest tip. Pelerinajul la locurile şi urmele pauline nu era o ţintă tradiţională a evlavioşilor europeni, cum erau Santiago de Compostella, Roma şi Ierusalim. A devenit în ultimele decenii şi astăzi este tot mai mult în creştere.
Paul a călătorit în aproape toată zona mediteraneană, este adevărat: în Grecia, la Malta, în Italia, probabil în Spania. Dar Faptele Apostolilor relatează mai ales misiunile sale în Anatolia, vechea Asie Mică, pe care el a străbătut-o în lung şi-n lat timp de peste douăzeci şi cinci de ani, între anii 45-67, predicând, botezând, convertind iudei şi păgâni, întemeind biserici şi comunităţi şi făcând din această ţară ceea ce a fost definită "?ara Sfântă a Bisericii", adică primul şi principalul teatru al răspândirii în afara Palestinei.
Reparcurgând Anatolia lui Paul, nu de la vest la est, aşa cum fac pelerinii occidentali, ci în direcţie contrară - care este de fapt direcţia urmată de Paul - primul loc paulin pe care-l întâlnim este Antiohia pe Oronte, vechea capitală a seleucizilor, al treilea oraş din imperiul roman după Roma şi Alexandria, sediu al Cezarului din Orient şi bază de plecare pentru legiunile romane în marş împotriva Persiei. Despre această metropolă elenistă se vorbeşte adesea în Fapte. Acolo au fugit mulţi creştini din Ierusalim de persecuţia iudaică de după uciderea cu pietre a lui Ştefan (11,19); aici "fraţii" au fost numiţi pentru prima dată creştini (11,26) şi aici a început să se vestească păgânilor evanghelia (15,1 şi urm.), chiar prin iniţiativa lui Paul şi Barnaba, apostolul cipriot care l-a însoţit în primii ani.
În toată perioada patristică, Antiohia va rămâne printre cele mai mari oraşe creştine, ilustrat de mari părinţi ca Ignaţiu, martir la Roma ca şi Paul, Ioan Gură de Aur, care a predicat în splendida catedrală care are cupolă de aur, şi Simeon Stilistul - vestita sa coloană se ridica pe drumul spre Alep. Antiohia a fost şi sediul vestitei şcoli biblice de orientare istorică, alternativă la alegorismul exegetic alexandrin.
Paul a fost foarte legat de Antiohia, unde a trăit prima sa comunitate eclezială adevărată - după convertire şi după prima predică la Damasc (Fap 9,19 şi urm.) - şi loc de unde a plecat şi unde s-a întors în toate cele trei călătorii misionare în Anatolia: între ani 45-48, 50-52 şi 53-58. În afară de asta, aşa cum s-a amintit mai înainte şi cum dau mărturie mozaicurile rafinate din Hatay Muzesi, unele din primul secol, adică din timpurile lui Paul, în această capitală a culturii şi a artei eleniste apostolul a trăit "a doua sa convertire", din Saul în Paul ca să spunem aşa, adică de la iudeo-creştinismul propriu al unui ex-fariseu doc cum a fost el la deschiderea pastorală şi spirituală spre lumea păgână.
Dar amintirea antiohenă cea mai vizitată de pelerini nu face referinţă la Paul, ci la conducătorul apostolilor, care a fost primul episcop al oraşului. Este Grota Sfântului Petru, biserică gotică-cruciată austeră săpată în stânca muntelui Silpiu, unde tradiţia plasează casa antiohenului Luca, dăruită de evanghelist primei comunităţi creştine locale. Este semnificativ tronul de piatră din spatele altarului, a doua catedră petrină după Ierusalim şi înainte de Roma. Ieşind din biserica rupestră, panorama domină asupra oraşului, cu toate memoriile sale istorice şi sacre milenare.
(După L'Osservatore romano, 20 iunie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
