Oare nu este aceasta ziua noastră în manieră impresionantă?
La 16 aprilie 1927 Joseph Ratzinger se năştea la Marklt pe Inn. Era Sâmbăta Sfântă. Ca omagiu pentru ziua sa de naştere publicăm o parte din meditaţiile sale conţinute în volumul Sâmbăta istoriei scrisă împreună cu William Congdon şi publicat în anul 1998. (Jaca Book)
De Joseph Ratzinger
Misterul teribil al Sâmbetei Sfinte, abisul său de tăcere, a căpătat în timpul nostru o realitate zdrobitoare. Deşi aceasta este Sâmbăta Sfântă: ziua ascunderii lui Dumnezeu, ziua acelui paradis nemaiauzit pe care noi îl exprimăm în Crez cu cuvintele "s-a coborât în iad", s-a coborât în misterul morţii.
În Vinerea Sfântă mai puteam să-l privim pe cel străpuns. Sâmbăta Sfântă este goală, piatra apăsătoare de la mormântul nou îl acoperă pe răposat, totul a trecut, credinţa pare să fie definit demascată ca fanatism. Nici un Dumnezeu nu l-a salvat pe acest Isus care se dădea drept Fiul său. Putem fi liniştiţi: cei prudenţi care mai înainte au şovăit un pic în interiorul lor dacă putea fi altfel, au avut dreptate.
Sâmbăta Sfântă: ziua înmormântării lui Dumnezeu; nu asta este în manieră impresionantă ziua noastră? Nu începe secolul nostru să fie o mare Sâmbătă Sfântă, ziua absenţei lui Dumnezeu, în care chiar şi discipolii au un gol încremenitor în inima care se lărgeşte tot mai mult, şi pentru acest motiv se pregătesc plini de ruşine şi nelinişte pentru întoarcerea acasă şi se îndreaptă gânditori şi distruşi în disperarea lor spre Emaus, nedându-şi deloc seama că acela care era crezut mort este în mijlocul lor?
Dumnezeu a murit şi noi l-am ucis: chiar ne-am dat seama că această frază este luată aproape literalmente din tradiţia creştină şi că noi, în căile crucii ale noastre, am repetat ceva asemănător fără să ne dăm seama de gravitatea cutremurătoare a ceea ce spuneam? Noi l-am ucis, închizându-l în carapacea râncedă a gândurilor obişnuite, exilându-l într-o formă de evlavie fără conţinut de realitate şi pierdută în şirul de fraze evlavioase sau al preţiozităţilor arheologice; noi l-am ucis prin ambiguitatea vieţii noastre care a întins un văl de întuneric chiar şi asupra lui: de fapt, ce ar fi putut să-l facă mai problematic pe Dumnezeu dacă nu caracterul problematic al credinţei şi al iubirii celor care cred în el?
Întunericul divin din această zi, din acest secol care devine în măsură mai mare o Sâmbătă Sfântă, vorbeşte conştiinţei noastre. Şi noi avea de-a face cu ea. Dar, cu toate acestea, ea are în sine ceva consolator. Moartea lui Dumnezeu în Isus Cristos este în acelaşi timp expresie a solidarităţii sale radicale faţă de noi. Misterul cel mai întunecat al credinţei este în acelaşi timp semnul cel mai clar al unei speranţe care nu are margini. Şi încă ceva: numai prin falimentul din Vinerea Sfântă, numai prin tăcerea de moarte din Sâmbăta Sfântă, discipolii au putut să fie duşi la înţelegerea a ceea ce era cu adevărat Isus şi a ceea ce însemna mesajul său în realitate. Dumnezeu trebuia să moară pentru ei pentru ca să poată trăi realmente în ei. Imaginea pe care şi-o formaseră despre Dumnezeu, în care încercaseră să-l constrângă, trebuia să fie distrusă pentru că ei prin dărâmăturile casei distruse să poată vadă cerul, pe el însuşi, care rămâne mereu cel infinit mai mare. Noi avem nevoie de tăcerea lui Dumnezeu pentru a experimenta din nou abisul măreţiei sale şi abisul nimicului nostru care s-ar deschide larg dacă n-ar fi el.
Există o scenă în evanghelie care anticipă în manieră extraordinară tăcerea din Sâmbăta Sfântă şi apare deci încă o dată ca tablou al momentului nostru istoric. Cristos doarme într-o barcă, lovită de furtună, care este gata să se scufunde. Profetul Ilie îşi bătuse joc odată de preoţii lui Baal, care îl invocau în zadar cu glas puternic pe dumnezeul lor să coboare foc asupra jertfei, îndemnându-i să strige mai tare, poate că dumnezeul lor doarme. Dar Dumnezeu doarme realmente? Batjocura profetului nu-i atinge până la urmă şi pe cei care cred în Dumnezeul lui Israel şi care călătoresc împreună cu el într-o barcă ce aproape se scufundă? Dumnezeu doarme în timp ce lucrurile sale aproape că se scufundă, nu asta este experienţa vieţii noastre? Biserica, credinţa, nu se aseamănă cu o mică barcă aproape să se scufunde, care luptă inutil împotriva valurilor şi a vântului, în timp ce Dumnezeu este absent? Discipolii strigă în disperare extremă şi îl scutură pe Domnul ca să-l trezească, însă el se arată uimit şi îi ceartă pentru puţina lor credinţă. Dar este altfel pentru noi?
Atunci când furtuna va trece ne vom da seama cât de mult puţina noastră credinţă este plină de naivitate. Şi totuşi, o, Doamne, nu putem să nu te scuturăm pe tine, Dumnezeu care stai în tăcere şi dormi, şi să-ţi strigăm: trezeşte-te, nu vezi că ne scufundăm? Trezeşte-te, nu lăsa să treacă în veci întunericul Sâmbetei Sfinte, lasă să cadă o rază a Paştelui şi asupra zilelor noastre, însoţeşte-ne atunci când ne îndreptăm disperaţi spre Emaus pentru ca inima noastră să se poată aprinde atunci când te apropii tu. Tu care ai condus în manieră ascunsă căile lui Israel pentru a fi în sfârşit om cu oamenii, nu ne lăsa în întuneric, nu permite ca să se piardă cuvântul tău în marele amalgam de cuvinte din aceste timpuri. Doamne, dă-ne ajutorul tău, pentru că fără tine ne vom îneca!
(Osservatore Romano, 16 aprilie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
