Iubiţi fraţi şi surori,
Am ajuns de acum în inima Săptămânii Sfinte, împlinire a drumului Postului Mare. Mâine vom intra în Triduum-ul pascal, cele trei zile sfinte în care Biserica face comemorarea misterului pătimirii, morţii şi învierii lui Isus. Fiul lui Dumnezeu, după ce s-a făcut om din ascultare faţă de Tatăl, devenind asemenea nouă în toate în afară de păcat (cf. Evr 4,15), a acceptat să împlinească până la capăt voinţa lui, să înfrunte din iubire faţă de noi pătimirea şi crucea, pentru a ne face părtaşi de învierea sa, pentru ca în El şi prin El să putem trăi pentru totdeauna, în consolare şi în pace. Vă îndemn, de aceea, să primim acest mister de mântuire, să participăm intens la Triduum-ul pascal, culmea întregului an liturgic şi moment de har deosebit pentru fiecare creştin; vă invit să căutăm în aceste zile reculegerea şi rugăciunea, aşa încât să luăm mai profund din acest izvor de har. În această privinţă, în vederea festivităţilor iminente, fiecare creştin este invitat să celebreze sacramentul Reconcilierii, moment de adeziune specială la moartea şi învierea lui Cristos, pentru a putea participa cu rod mai mare la Sfântul Paşte.
Joia Sfântă este ziua în care se comemorează instituirea Euharistiei şi a Preoţiei ministeriale. Înainte de amiază, fiecare comunitate diecezană, adunată în Catedrală în jurul Episcopului, celebrează Liturghia Crismei, în care sunt binecuvântate sfânta Crismă, Uleiul catecumenilor şi Uleiul pentru bolnavi. Începând din Triduum-ul pascal şi tot anul liturgic, aceste Uleiuri sunt folosite pentru Sacramentele Botezului, Mirului, Hirotonirilor sacerdotale şi episcopale şi Ungerii Bolnavilor; în aceasta se evidenţiază că mântuirea, transmisă de semnele sacramentale, provine tocmai din Misterul pascal al lui Cristos; de fapt, noi suntem răscumpăraţi cu moartea şi învierea sa şi, prin Sacramente, luăm din acelaşi izvor mântuitor. În timpul Liturghiei Crismei, mâine, are loc şi reînnoirea promisiunilor sacerdotale. În întreaga lume, fiecare preot reînnoieşte angajamentele pe care şi le-a asumat în ziua Hirotonirii, pentru a fi total consacrat lui Cristos în exercitarea slujirii sacre în slujba fraţilor. Să-i însoţim pe preoţii noştri cu rugăciunea noastră.
În după-amiaza zilei de Joia Sfântă începe efectiv Triduum-ul pascal, cu amintirea Ultimei Cine, în care Isus a instituit Memorialul Paştelui său, împlinind ritul pascal ebraic. Conform tradiţiei, fiecare familie ebraică, adunată la masă în sărbătoarea Paştelui, mănâncă mielul fript pe foc, comemorând eliberarea israeliţilor din sclavia Egiptului; astfel în cenacol, conştient de moartea sa iminentă, Isus, adevărat Miel pascal, se oferă pe sine însuşi pentru mântuirea noastră (cf. 1Cor 5,7). Rostind binecuvântarea asupra pâinii şi asupra vinului, El anticipă jertfa crucii şi manifestă intenţia de a perpetua prezenţa sa în mijlocul discipolilor: sub speciile pâinii şi vinului, El se face prezent în mod real cu trupul său dăruit şi cu sângele său vărsat. În timpul Ultimei Cine, Apostolii sunt constituiţi slujitori ai acestui Sacrament de mântuire; Isus le spală picioarele (cf. In 13,1-25), invitându-i să se iubească unii pe alţii aşa cum El i-a iubit, dându-şi viaţa pentru ei. Repetând acest gest în Liturgie, şi noi suntem chemaţi să mărturisim prin fapte iubirea Răscumpărătorului nostru.
În sfârşit, Joia Sfântă se încheie cu Adoraţia euharistică, în amintirea agoniei Domnului în grădina Ghetsemani. După ce a părăsit cenacolul, El s-a retras ca să se roage, singur, în faţa Tatălui. În acel moment de comuniune profundă, Evangheliile relatează că Isus a experimentat o suferinţă aşa de mare încât l-a făcut să transpire sânge (cf. Mt 26,38). Având conştiinţa morţii sale iminente pe cruce, El simte mare angoasă şi apropierea morţii. În această situaţie, apare şi un element de mare importanţă pentru toată Biserica. Isus le spune discipolilor săi: rămâneţi aici şi vegheaţi; şi acest apel la vigilenţă se referă tocmai la acest moment de angoasă, de ameninţare, în care va sosi Iuda trădătorul, dar se referă la toată istoria Bisericii. Este un mesaj permanent pentru toate timpurile, pentru că somnolenţa discipolilor nu era numai problema din acel moment, ci este problema întregii istorii. Problema este în ce anume constă această somnolenţă, în ce anume ar consista vigilenţa la care Domnul ne invită. Aş spune că somnolenţa discipolilor de-a lungul istoriei este o anumită insensibilitate a sufletului faţă de puterea răului, o insensibilitate faţă de tot răul din lume. Noi nu vrem să ne fim tulburaţi prea mult de aceste lucruri, vrem să le uităm: credem că poate că nu va fi aşa de grav, şi uităm. Şi nu este numai insensibilitate, în timp ce ar trebui să veghem pentru a face binele, pentru a lupta pentru forţa binelui. Este insensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu: aceasta este adevărata noastră somnolenţă această insensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu care ne face insensibili şi faţă de rău. Nu-l simţim pe Dumnezeu - ne-ar deranja - şi astfel nu simţim, desigur, nici forţa răului şi rămânem pe drumul comodităţii noastre. Adoraţia din timpul nopţii de Joia Sfântă, faptul de a veghea împreună cu Domnul, ar trebui să fie tocmai momentul de a reflecta asupra somnolenţei discipolilor, a apărătorilor lui Isus, a apostolilor, a noastră, care nu vedem, nu vrem să vedem toată forţa răului, şi care nu vrem să intrăm în pasiunea lui pentru bine, pentru prezenţa lui Dumnezeu în lume, pentru iubirea faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu.
Apoi, Domnul începe să se roage. Cei trei apostoli - Petru, Iacob, Ioan - dorm, dar câteodată se trezesc şi aud refrenul acestei rugăciuni a Domnului: "Să fie realizată nu voinţa mea, ci a ta". Ce este această voinţă a mea, ce este această voinţă a ta, despre care vorbeşte Domnul? Voinţa mea este "că n-ar trebui să moară", că să fie scutit de acest potir al suferinţei: este voinţa umană, a naturii umane, şi Cristos simte, cu toată conştiinţa fiinţei sale, viaţa, abisul morţii, teroarea nimicului, această ameninţare a suferinţei. Şi El mai mult decât noi, care avem această aversiune naturală împotriva morţii, această frică naturală de moarte, încă şi mai mult decât noi, simte abisul răului. Simte, împreună cu moartea, şi toată suferinţa omenirii. Simte că toate acestea sunt potirul pe care trebuie să-l bea, trebuie să-l ia el însuşi şi să-l bea, să accepte răul din lume, tot ceea ce este teribil, aversiunea împotriva lui Dumnezeu, tot păcatul. Şi putem înţelege cum Isus, cu sufletul său uman, este terorizat în faţa acestei realităţi pe care o percepe în toată cruzimea ei: voinţa mea ar fi să nu beau potirul, însă voinţa mea este subordonată voinţei tale, voinţei lui Dumnezeu, voinţei Tatălui, care este şi adevărata voinţă a Fiului. Şi astfel Isus transformă, în această rugăciune, aversiunea naturală, aversiunea împotriva potirului, împotriva misiunii sale de a muri pentru noi; transformă această voinţă a sa naturală în voinţă a lui Dumnezeu, într-un "da" spus voinţei lui Dumnezeu. Omul în sine este tentat să se opună voinţei lui Dumnezeu, să aibă intenţia de a urma propria voinţă, de a se simţi liber numai dacă este autonom; opune propria autonomie împotriva eteronomiei de a urma voinţa lui Dumnezeu. Aceasta este toată drama omenirii. Dar adevărul este că această autonomie este greşită şi această intrare în voinţa lui Dumnezeu nu este o opoziţie faţă de sine, nu este o sclavie care violentează voinţa mea, ci este intrare în adevăr şi în iubire, în bine. Şi Isus trage voinţa noastră, care se opune voinţei lui Dumnezeu, care caută autonomia, trage această voinţă a noastră în sus, spre voinţa lui Dumnezeu. Aceasta este drama răscumpărării noastre, că Isus trage în sus voinţa noastre, toată aversiunea noastră împotriva voinţei lui Dumnezeu şi aversiunea noastră împotriva morţii şi a păcatului, şi o uneşte cu voinţa Tatălui: "Nu voinţa mea, ci a ta". În această transformare "nu"-ului în "da", în această inserare a voinţei creaturale în voinţa Tatălui, El transformă omenirea şi ne răscumpără. Şi ne invită să intrăm în această mişcare a lui: să ieşim din "nu"-ul nostru şi să intrăm în "da"-ul Fiului. Voinţa mea există, dar decisivă este voinţa Tatălui, pentru că aceasta este adevărul şi iubirea.
Un element ulterior din această rugăciune mi se pare important. Cei trei martori au păstrat - aşa cum apare în Sfânta Scriptură - cuvântul ebraic sau aramaic cu care Domnul i-a vorbit Tatălui, l-a numit: "Abba", tată. Însă această formulă, "Abba", este o formă familiară a termenului tată, o formă care se foloseşte numai în familie, care nu s-a folosit niciodată faţă de Dumnezeu. Aici vedem în interiorul lui Isus cum vorbeşte în familie, vorbeşte într-adevăr ca Fiu cu Tatăl. Vedem misterul trinitar: Fiul care vorbeşte cu Tatăl şi răscumpără omenirea.
Încă o observaţie. Scrisoarea către Evrei ne-a dat o profundă interpretare a acestei rugăciuni a Domnului, a acestei drame din Ghetsemani. Spune ea: aceste lacrimi ale lui Isus, această rugăciune, aceste strigăte ale lui Isus, această angoasă, toate acestea nu sunt pur şi simplu o concesie acordată slăbiciunii trupului, aşa cum s-ar putea spune. Tocmai aşa realizează funcţia Marelui Preot, pentru că Marele Preot trebuie să ducă fiinţa umană, cu toate problemele şi suferinţele sale, la înălţimea lui Dumnezeu. Şi Scrisoarea către Evrei spune: cu toate aceste strigăte, lacrimi, suferinţe, rugăciuni, Domnul a dus realitatea noastră la Dumnezeu (cf. Evr 5,7 şi urm.). Şi foloseşte acest cuvânt grecesc "prosferein", care este termenul tehnic pentru ceea ce trebuie să facă Marele Preot pentru a oferi, pentru a duce în sus mâinile sale.
Chiar în această dramă din Ghetsemani, unde pare că forţa lui Dumnezeu nu mai este prezentă, Isus realizează funcţia Marelui Preot. Şi spune, în afară de asta, că în acest act de ascultare, adică de conformare a voinţei naturale umane la voinţa lui Dumnezeu, este desăvârşit ca preot. Şi foloseşte din nou cuvântul tehnic pentru a hirotoni preot. Tocmai aşa devine realmente Marele Preot al omenirii şi deschide astfel cerul şi poarta spre înviere.
Dacă reflectăm asupra acestei drame din Ghetsemani, putem vedea şi marele contrast dintre Isus cu angoasa sa, cu suferinţa sa, în comparaţie cu marele filozof Socrate care rămâne paşnic, imperturbabil în faţa morţii. Şi acesta pare idealul. Putem să admirăm acest filozof, însă misiunea lui Isus era alta. Misiunea sa nu era această totală indiferenţă şi libertate; misiunea sa era să poarte în El toată suferinţa noastră, toată drama umană. Şi de aceea această umilire din Ghetsemani este esenţială pentru misiunea Omului Dumnezeu. El poartă în sine suferinţa noastră, sărăcia noastră, şi o transformă după voinţa lui Dumnezeu. Şi astfel deschide porţile cerului, deschide cerul: acest cort al Preasfântului, pe care până acum omul l-a închis împotriva lui Dumnezeu, este deschis prin această suferinţă şi ascultare a Lui. Acestea sunt câteva observaţii pentru Joia Sfântă, pentru celebrarea noastră din noaptea de Joia Sfântă.
În Vinerea Sfântă vom comemora pătimirea şi moartea Domnului; îl vom adira pe Cristos Răstignit, vom participa la suferinţele sale cu pocăinţa şi postul. Îndreptând "privirea spre cel pe care l-au străpuns" (cf. In 19,37), vom putea lua din inima lui străpunsă care revarsă sânge şi apă ca dintr-un izvor; din acea inimă din care ţâşneşte iubirea lui Dumnezeu faţă de fiecare om îl primim pe Duhul său. Aşadar, să-l însoţim şi noi în Vinerea Sfântă pe Isus care urcă pe Calvar, să ne lăsăm conduşi de El până la cruce, să primim oferirea trupului său jertfit. În sfârşit, în noaptea de Sâmbăta Sfântă, vom celebra solemna Veghe pascală în care ne este anunţată învierea lui Cristos, victoria sa definitivă asupra morţii care ne interpelează să fim în El oameni noi. Participând la această sfântă Veghe, Noaptea centrală din întregul An Liturgic, vom comemora Botezul nostru, în care şi noi am fost înmormântaţi cu Cristos, pentru a putea învia cu El şi a participa la ospăţul din cer (cf. Ap 19,7-9).
Dragi prieteni, am încercat să înţelegem starea de suflet cu care Isus a trăit momentul încercării extreme, pentru a înţelege ceea ce orienta acţiunea sa. Criteriul care a călăuzit orice alegere a lui Isus în timpul întregii sale vieţi a fost voinţa sa fermă de a-l iubi pe Tatăl, de a fi una cu Tatăl, şi de a-i fi fidel; această decizie de a corespunde iubirii sale l-a făcut să îmbrăţişeze, în fiecare circumstanţă, proiectul Tatălui, să-şi însuşească planul de iubire încredinţat lui de a recapitula toate în El, pentru a conduce din nou la El orice lucru. Retrăind Triduum-ul sfânt, să ne dispunem să primim şi noi în viaţa noastră voinţa lui Dumnezeu, conştienţi că în voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă apare dură, se află adevăratul nostru bine, calea vieţii. Fecioara Maria să ne conducă în acest itinerar şi să ne dobândească de la Fiul ei divin harul de a putea dedica viaţa noastră din iubire faţă de Isus în slujba fraţilor. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
