|
| © Vatican Media |
În barcă împreună cu Petru
Publicăm în continuare, într-o traducere a versiunii originale în limba engleză, meditaţia susţinută miercuri, 7 ianuarie 2026, în Aula Sinodului, de cardinalul dominican Timothy Radcliffe. La începutul lucrărilor consistoriului extraordinar, cardinalul a reflectat asupra unui pasaj din Evanghelia lui Marcu (6,45-52): Isus merge pe ape.
Ne-am adunat în acest consistoriu pentru a oferi asistenţa noastră Sfântului Părinte în exercitarea slujirii sale în slujba Bisericii universale. Dar cum putem face acest lucru? Mâine, Papa Leon va oferi o reflecţie asupra Evangheliei zilei, înmulţirea pâinilor şi a peştilor pentru cei cinci mii de oameni, conform Evangheliei lui Marcu. S-a sugerat că următorul text, Isus care merge pe apă, ne poate oferi câteva perspective asupra sarcinii noastre.
Isus le-a poruncit discipolilor să urce în barcă şi să meargă înaintea lui. Petru nu trebuie să înfrunte singur furtuna. Aceasta este prima noastră ascultare: să rămânem în barca lui Petru, cu succesorul lui Isus, în timp ce el se confruntă cu furtunile timpului nostru. Nu putem rămâne pe ţărm spunând: "Nu aş ieşi în larg astăzi" sau "Aş prefera o altă barcă". Isus este singur pe munte, dar Petru nu trebuie lăsat fără companie.
Ioan scrie: "Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui este desăvârşită în noi". Dacă barca lui Petru ar fi plină de discipoli care se ceartă între ei, nu am fi de niciun folos Sfântului Părinte. Dacă, însă, trăim între noi în pace şi în iubire, chiar şi atunci când apar divergenţe, Dumnezeu va fi cu adevărat prezent, chiar şi atunci când pare absent.
În furtună, Isus este departe pe munte, totuşi, spune Evanghelia, "A văzut că se chinuiau să vâslească". Privirea sa este mereu aţintită asupra lor. Este ca şi cum ar vrea să le permită să experimenteze aparenta sa absenţă. Îşi ia timpul necesar, aşteptând până când sunt aproape epuizaţi. Această experienţă a absenţei îi pregăteşte pentru o intimitate pe care nu şi-ar fi putut-o imagina niciodată. Apoi se urcă în barcă împreună cu ei.
Şi noi, uneori, ne vom simţi singuri, epuizaţi, extenuaţi. Dar Isus veghează asupra noastră şi se va apropia mai mult ca niciodată. Prin urmare, nu trebuie să ne temem. Şi noi trăim vremuri de furtuni teribile, marcate de o violenţă crescândă, de la crime armate la război. Prăpastia dintre bogaţi şi săraci se lărgeşte tot mai mult. Ordinea globală născută după ultimul război mondial se prăbuşeşte. Încă nu ştim ce consecinţe va aduce Inteligenţa Artificială. Dacă nu suntem deja îngrijoraţi, ar trebui să fim.
Biserica însăşi este zguduită de propriile furtuni: abuzuri sexuale şi diviziuni ideologice. Domnul ne cheamă să navigăm prin aceste furtuni şi să le înfruntăm cu adevăr şi curaj, fără a aştepta timid pe ţărm. Dacă vom face asta în acest consistoriu, îl vom vedea venind spre noi. Dacă în schimb vom rămâne ascunşi pe ţărm, nu-l vom întâlni.
Marcu ne oferă un detaliu singular: "voia să treacă pe lângă ei". Verbul grecesc tradus prin "a trece" este legat de moarte, ca în română atunci când spunem că cineva "passes away" (se stinge). Astfel se schiţează modelul Săptămânii Sfinte: o masă împărtăşită, înmulţirea pâinilor pentru cei cinci mii de oameni; absenţa lui Isus şi apariţia sa bruscă. Deja pe Marea Galileei, discipolii experimentează, cu anticipare, experienţa morţii şi învierii Domnului. Această schemă se va repeta după înmulţirea pâinilor pentru cei patru mii.
În Marcu, Învierea este atât radical nouă, cât şi de retrăită încontinuu, aşa cum se întâmplă de-a lungul anului liturgic. În Evangelii gaudium, citim cum viaţa creştină este susţinută de amintire şi de noutatea inepuizabilă a lui Dumnezeu. Augustin afirmă că Dumnezeu este întotdeauna mai tânăr decât noi!
În Consistoriu, unii dintre noi vor fi păstrători ai amintirii, valorizând şi păstrând tradiţia. Alţii vor putea să se bucure mai intens de noutatea surprinzătoare a lui Dumnezeu. Totuşi, amintirea şi noutatea sunt inseparabile în dinamismul vieţii creştine. Discuţiile noastre vor prinde viaţă dacă vom fi atât înrădăcinaţi în amintirea marilor opere realizate de Domnul, cât şi deschişi la prospeţimea sa perenă şi mereu nouă. Nu există nicio concurenţă între cele două.
Discipolii au fost "îngroziţi, căci nu înţeleseseră nimic cu privire la pâini, ci inima lor era împietrită". În Biblie, inima este înainte de toate sediul gândirii şi al inteligenţei, mai mult decât al emoţiilor, care se află în schimb în viscere. După cum a observat unul dintre confraţii mei, în Biblie totul se întâmplă cu cincizeci de centimetri mai jos.
Ucenicii hrăniseră cei cinci mii, dar au rămas prinşi în vechea logică a calculului. Tot ce reuşiseră să ofere au fost cinci pâini şi câţiva peşti. Trebuiau să descopere că, în logica Împărăţiei, micile lor daruri erau mai mult decât suficiente pentru mii de persoane. Domnul secerişului face minuni cu ceea ce oferim noi.
În faţa marilor provocări ale lumii şi ale Bisericii, putem să ne simţim ca şi cum am avea puţin de oferit. Ce putem spune sau face pentru a schimba cu adevărat ceva? Totuşi, cu harul lui Dumnezeu, puţinul nostru va fi mai mult decât suficient. Să nu ne împietrim inima, ci să o deschidem către darurile incalculabile ale lui Dumnezeu, care ne dăruieşte harul nemăsurat dacă deschidem mâinile şi urechile către el şi către ceilalţi.
(După L'Osservatore Romano, 8 ianuarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
