Meditaţia lui Benedict al XVI-lea cu privire la semnificaţia Triduumului Pascal

Publicăm în continuare textul meditaţiei rostită miercuri de Benedict al XVI-lea cu ocazia audienţei generale desfăşurată în Piaţa "Sfântul Petru".

Astăzi papa şi-a centrat discursul său asupra semnificaţiei Triduum-ului Pascal, culme a itinerarului Postului Mare.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori,

Săptămâna Sfântă, care pentru noi creştinii este săptămâna cea mai importantă din an, ne oferă oportunitatea de a ne cufunda în evenimentele centrale ale răscumpărării, de a retrăi misterul pascal, marele mister al credinţei. Începând de mâine după-amiază, cu Liturghia in Coena Domini, riturile liturgice solemne ne vor ajuta să medităm în manieră mai vie pătimirea, moartea şi învierea Domnului în zilele sfântului Triduum pascal, culme a întregului an liturgic. Fie ca harul divin să deschidă inimile noastre la înţelegerea darului inestimabil care este mântuirea dobândită nouă de Cristos. Acest dar imens îl găsim în mod minunat relatat într-un imn celebru conţinut în Scrisoarea către Filipeni (cf. 2,6-11), care în Postul Mare l-am meditat de mai multe ori. Apostolul reparcurge, în mod pe cât de eficient pe atât de esenţial, întregul mister al istoriei mântuirii, amintind de mândria lui Adam care, deşi nu era Dumnezeu, voia să fie ca Dumnezeu. Şi contrapune acestei mândrii a primului om, pe care noi toţi o simţim un pic în fiinţa noastră, umilinţa adevăratului Fiu al lui Dumnezeu care, devenind om, nu a ezitat să ia asupra sa toate slăbiciunile fiinţei umane, cu excepţia păcatului, şi a mers până la profunzimea morţii. După această coborâre în ultima profunzime a pătimirii şi a morţii urmează apoi înălţarea sa, adevărata glorie, gloria iubirii care a mers până la sfârşit. Şi de aceea este drept - aşa cum spune Paul - ca "în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, în cer, pe pământ şi în adâncuri, şi orice limbă să proclame: Isus Cristos este Domnul!" (2,10-11). Cu aceste cuvinte, sfântul Paul aminteşte de o profeţie a lui Isaia unde Dumnezeu spune: Eu sunt Domnul, orice genunchi să se plece în faţa mea în ceruri şi pe pământ (cf. Is 45,23). Acest lucru - spune Paul - este valabil pentru Isus Cristos. El realmente, în umilinţa sa, în adevărata măreţie a iubirii sale, este Domnul lumii şi în faţa lui realmente orice genunchi se pleacă.

Cât de minunat, şi în acelaşi timp surprinzător, este acest mister! Nu putem niciodată să medităm suficient această realitate. Isus, deşi fiind Dumnezeu, nu a voit să facă din prerogativele sale divine o posesie exclusivă; nu a voit să folosească faptul de a fi Dumnezeu, demnitatea sa glorioasă şi puterea sa, ca instrument de triumf şi semn de distanţă faţă de noi. Dimpotrivă, "s-a golit pe sine însuşi" asumând condiţia umană lipsită şi slabă - Paul foloseşte, în această privinţă, un verb grecesc foarte expresiv pentru a arăta kenosis, această coborâre a lui Isus. Forma (morphe) divină s-a ascuns în Cristos sub forma umană, adică sub realitatea noastră marcată de suferinţă, de sărăcie, de limitele noastre umane şi de moarte. Împărtăşirea radicală şi adevărată a naturii noastre, împărtăşire în toate în afară de păcat, l-a condus până la acea frontieră care este semnul limitării noastre, moartea. Dar toate acestea nu au fost rod al unui mecanism obscur sau al unei fatalităţi oarbe: au fost mai degrabă o alegere liberă a lui, prin adeziune generoasă la planul mântuitor al Tatălui. Şi moartea pe care a îndurat-o - adaugă Paul - a fost cea pe cruce, cea mai umilitoare şi degradantă care se putea imagina. Domnul universului a împlinit toate acestea din iubire faţă de noi: din iubire a voit "să se golească pe sine însuşi" şi să devină fratele nostru; din iubire a împărtăşit condiţia noastră, aceea a oricărui bărbat şi a oricărei femei. În acest sens scrie un mare martor al tradiţiei orientale, Teodoret din Cir: "Fiind Dumnezeu şi Dumnezeu prin natură şi având egalitatea cu Dumnezeu, nu a considerat acest lucru ceva mare, aşa cum fac cei care au primit vreo onoare peste meritele lor, ci ascunzând meritele sale, a ales umilinţa cea mai profundă şi a luat forma unei fiinţe umane" (Comentariu la epistola către filipeni, 2, 6-7).

Preludiu la Triduum pascal, care va începe mâine - aşa cum spuneam - cu riturile sugestive din după-amiaza Joii Sfinte, este solemna Liturghie a Crismei, pe care dimineaţa episcopul o celebrează împreună cu preoţii săi şi în timpul cărei sunt reînnoite împreună promisiunile sacerdotale rostite în ziua hirotonirii. Este un gest de mare valoare, o ocazie deosebit de potrivită în care preoţii reafirmă fidelitatea lor faţă de Cristos care i-a ales ca slujitori ai săi. Această întâlnire sacerdotală asumă de asemenea o semnificaţie deosebită, pentru că este aproape o pregătire pentru Anul Sacerdotal, pe care l-am stabilit cu ocazia aniversării a 150 de ani de la moartea sfântului paroh de Ars şi care va începe la 19 iunie. Tot la Liturghia Crismei vor fi binecuvântate după aceea uleiul bolnavilor şi cel al catecumenilor şi va fi consacrată Crisma. Aceste rituri cu care sunt semnificate în mod simbolic plinătatea Preoţiei lui Cristos şi acea comuniune eclezială care trebuie să însufleţească poporul creştin, adunat pentru jertfa euharistică şi vivificat în unitate de darul Duhului Sfânt.

La Liturghia de după-amiază, numită in Coena Domini, Biserica comemorează instituirea Euharistiei, Preoţia ministerială şi porunca nouă a iubirii, lăsată de Isus discipolilor săi. Despre ceea ce s-a întâmplat în Cenacol, în ajunul pătimirii Domnului, sfântul Paul oferă una din cele mai vechi mărturii. "Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: «Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea». De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: «Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea mea»" (1Cor 11,23-25). Cuvinte încărcate de mister, care manifestă cu claritate voinţa lui Cristos: sub speciile pâinii şi vinului el se face prezent cu trupul său dat şi cu sângele său vărsat. Este jertfa noii şi definitivei alianţe oferită tuturor, fără deosebire de rasă şi de cultură. Şi pentru acest rit sacramental, pe care-l încredinţează Bisericii ca dovadă supremă a iubirii sale, Isus îi constituie slujitori pe discipolii săi şi pe cei care vor urma în slujire de-a lungul secolelor. De aceea Joia Sfântă constituie o invitaţie reînnoită de a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru darul suprem al Euharistiei, care trebuie primit cu evlavie şi trebuie adorat cu credinţă vie. Pentru aceasta, Biserica încurajează, după celebrarea sfintei Liturghii, să se vegheze în prezenţa preasfântului sacrament, amintind ora tristă pe care Isus a petrecut-o în singurătate şi rugăciune în Ghetsemani, înainte de a fi arestat pentru a fi apoi condamnat la moarte.

Şi astfel suntem la Vinerea Sfântă, ziua pătimirii şi răstignirii Domnului. În fiecare an, stând în tăcere în faţa lui Isus pironit pe lemnul crucii, simţim cât sunt de pline de iubire cuvintele rostite de el în ajun, în cursul Cinei de Taină. "Acesta este sângele meu al alianţei, care este vărsat pentru mulţi" (cf. Mc 14,24). Ca în faţa Euharistiei, tot aşa în faţa pătimirii şi morţii lui Isus pe cruce, misterul devine insondabil pentru raţiune. Suntem puşi în faţa a ceva ce omeneşte ar putea să apară absurd: un Dumnezeu care nu numai că se face om, cu toate necesităţile omului, nu numai că suferă pentru a-l mântui pe om luând asupra sa toată tragedia umanităţii, ci moare pentru om.

Moartea lui Cristos aminteşte de cumulul de durere şi de rele care apasă asupra omenirii din orice timp: povara zdrobitoare a morţii noastre, ura şi violenţa care încă însângerează astăzi pământul. Pătimirea Domnului continuă în suferinţa oamenilor. Aşa cum scrie pe bună dreptate Blaise Pascal, "Isus va fi în agonie până la sfârşitul lumii; nu trebuie să dormim în acest timp" (Gânduri, 553). Dacă Vinerea Sfântă este zi plină de tristeţe, este deci în acelaşi timp zi cât se poate de potrivită pentru a trezi din nou credinţa noastră, pentru a întări speranţa noastră şi curajul de a purta fiecare crucea noastră cu umilinţă, încredere şi abandonare în Dumnezeu, siguri de sprijinul său şi de victoria sa. Cântă liturgia din această zi: "O Crux, ave, spes unica - Bucură-te, o, cruce, unică speranţă!".

Această speranţă se alimentează în marea tăcere din Sâmbăta Sfântă, în aşteptarea învierii lui Isus. În această zi, bisericile sunt dezgolite şi nu sunt prevăzute rituri liturgice deosebite. Biserica veghează în rugăciune ca Maria şi împreună cu Maria, împărtăşind aceleaşi sentimente de durere şi de încredere în Dumnezeu. Pe bună dreptate se recomandă să păstreze în timpul întregii zile un climat de rugăciune, favorabil meditaţiei şi reconcilierii; credincioşii sunt încurajaţi să se apropie de sacramentul Pocăinţei, pentru a putea participa realmente reînnoiţi la Sărbătorile Pascale.

Reculegerea şi tăcerea din Sâmbăta Sfântă ne vor conduce noaptea la solemna Priveghere pascală, "mama tuturor privegherilor", când va izbucni în toate bisericile şi comunităţile cântarea bucuriei pentru învierea lui Cristos. Încă o dată, va fi proclamată victoria luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii, şi Biserica se va bucura la întâlnirea cu Domnul ei. Astfel vom intra în climatul Paştelui, al Învierii.

Iubiţi fraţi şi surori, să ne dispunem să trăim cu intensitate triduum-ul sfânt, pentru a fi tot mai profund părtaşi de Misterul lui Cristos. Ne însoţeşte în acest itinerar Sfânta Fecioară, care l-a urmat în tăcere pe Fiul Isus până la Calvar, luând parte cu mare suferinţă la jertfa sa, cooperând astfel la misterul Răscumpărării şi devenind Mamă a tuturor celor care cred (cf. In 19,25-27). Împreună cu ea vom intra în Cenacol, vom rămâne la picioarele crucii, vom veghea în mod ideal lângă Cristos mort aşteptând cu speranţă zorii zilei strălucitoare a învierii. În această perspectivă, vă transmit încă de pe acum vouă tuturor cele mai cordiale urări de Paşte fericit şi sfânt, împreună cu familiile, parohiile şi comunităţile voastre.

Benedictus PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu