|
| © Vatican Media |
Cateheza. 10. A spera înseamnă a da naştere. Maria, speranţa noastră
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Pe măsură ce se apropie Crăciunul, putem spune: Domnul este aproape! Fără Isus, această afirmaţie - Domnul este aproape - ar putea suna aproape ca o ameninţare. În schimb, în Isus descoperim că, aşa cum intuiseră profeţii, Dumnezeu este un sân al milostivirii. Pruncul Isus ne revelează că Dumnezeu are măruntaie de milostivire, prin care generează mereu. În el nu există ameninţare, ci iertare.
Preaiubiţilor, astăzi este ultima dintre audienţele jubiliare de sâmbătă, iniţiate în ianuarie anul trecut de Papa Francisc. Jubileul se apropie de sfârşit, dar speranţa pe care ne-a dat-o acest An nu se termină: vom rămâne pelerini ai speranţei! Am auzit de la Sfântul Paul: "Căci în speranţă am fost mântuiţi" (Rom 8,24). Fără speranţă, suntem morţi; cu speranţă, ieşim la lumină. Speranţa este generativă. De fapt, este o virtute teologală, adică o forţă de la Dumnezeu şi, ca atare, generează; nu ucide, ci provoacă naştere şi renaştere. Aceasta este adevărata forţă. Ceea ce ameninţă şi ucide nu este forţa: este aroganţa, este frica agresivă, este răul care nu generează nimic. Puterea lui Dumnezeu provoacă naştere. Din acest motiv, aş vrea să vă spun în sfârşit: a spera înseamnă a da naştere.
Sfântul Paul le scrie creştinilor din Roma ceva care ne face să ne gândim: "Ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum" (Rom 8,22). Este o imagine puternică. Ne ajută să ascultăm şi să aducem în rugăciune strigătul pământului şi strigătul săracilor. Creaţia "toată împreună" este un strigăt. Dar mulţi oameni puternici nu ascultă acest strigăt: bogăţia pământului este în mâinile câtorva, foarte puţini, concentrată din ce în ce mai mult - pe nedrept - în mâinile celor care adesea refuză să asculte geamătul pământului şi al săracilor. Dumnezeu a destinat bunurile creaţiei pentru toţi, pentru ca toţi să poată avea parte de ele. Sarcina noastră este să generăm, nu să furăm. Totuşi, în credinţă, durerea pământului şi a săracilor este cea a naşterii. Dumnezeu generează întotdeauna, Dumnezeu creează încă, iar noi putem genera cu el, în speranţă. Istoria este în mâinile lui Dumnezeu şi ale celor care speră în el. Nu sunt numai cei care fură, ci mai ales cei care generează.
Surorilor şi fraţilor, dacă rugăciunea creştină este atât de profund mariană, este pentru că în Maria din Nazaret vedem una dintre noi care dă naştere. Dumnezeu a făcut-o roditoare şi a venit la noi cu trăsăturile ei, aşa cum fiecare copil seamănă cu mama sa. Ea este Mamă a lui Dumnezeu şi a noastră. "Speranţa noastră", spunem în Salve Regina. Ea seamănă cu Fiul, iar Fiul seamănă cu ea. Şi noi ne asemănăm cu această Mamă care a dat chip, trup şi glas cuvântului lui Dumnezeu. Ne asemănăm cu ea pentru că putem să dăm naştere cuvântului lui Dumnezeu aici pe pământ, să transformăm strigătul pe care îl ascultăm într-o naştere. Isus vrea să se nască din nou: noi îi putem da trup şi glas. Iată naşterea pe care o aşteaptă creaţia.
A spera înseamnă a da naştere. A spera înseamnă a vedea că această lume devine lumea lui Dumnezeu: lumea în care Dumnezeu, fiinţele umane şi toate creaturile merg din nou împreună, în oraşul-grădină, noul Ierusalim. Fie ca Maria, speranţa noastră, să însoţească mereu pelerinajul nostru de credinţă şi de speranţă.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
