|
| © Vatican Media |
Cateheza. 10. A spera înseamnă a participa - Alberto Marvelli
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Am intrat recent în timpul liturgic al Adventului, care ne învaţă să fim atenţi la semnele timpurilor. De fapt, noi amintim prima venire a lui Isus, Dumnezeu cu noi, pentru a învăţa să-l recunoaştem de fiecare dată când vine şi pentru a ne pregăti pentru întoarcerea sa. Atunci vom fi împreună pentru totdeauna. Împreună cu el, cu toţi fraţii noştri şi surorile noastre, cu fiecare altă creatură, în această lume în sfârşit răscumpărată: noua creaţie.
Această aşteptare nu este pasivă. Într-adevăr, naşterea lui Isus ne dezvăluie un Dumnezeu care implică: Maria, Iosif, păstorii, Simeon, Ana şi mai târziu Ioan Botezătorul, discipolii şi toţi cei care îl întâlnesc pe Domnul sunt implicaţi, sunt chemaţi să participe. Este o mare onoare şi cât de ameţitor! Dumnezeu ne implică în istoria sa, în visele sale. A spera, aşadar, înseamnă a participa. Mottoul Jubileului, "Pelerini ai speranţei", nu este un slogan care va trece într-o lună! Este un program de viaţă: "pelerini ai speranţei" înseamnă oameni care merg şi care aşteaptă, nu cu mâinile în buzunare, ci participând.
Conciliul al II-lea din Vatican ne-a învăţat să citim semnele timpurilor: ne spune că nimeni nu poate face asta singur, ci împreună, în Biserică şi cu mulţi fraţi şi surori, putem citi semnele timpurilor. Sunt semne ale lui Dumnezeu, ale lui Dumnezeu care vine cu Împărăţia sa, prin circumstanţe istorice. Dumnezeu nu este în afara lumii, în afara acestei vieţi: am învăţat în prima venire a lui Isus, Dumnezeu-cu-noi, să-l căutăm printre realităţile vieţii. Să-l căutăm cu inteligenţă, cu inimă şi cu mâneci suflecate! Şi Conciliul a spus că această misiune aparţine în special credincioşilor laici, bărbaţi şi femei, pentru că Dumnezeul care s-a întrupat vine la noi în situaţiile de zi cu zi. În problemele şi în frumuseţile lumii, Isus ne aşteaptă şi ne implică, ne cere să lucrăm cu el. De aceea a spera înseamnă a participa!
Astăzi aş vrea să amintesc un nume: Alberto Marvelli, un tânăr italian care a trăit în prima jumătate a secolului trecut. Crescut într-o familie după evanghelie, format în Acţiunea Catolică, a absolvit ingineria şi a intrat în viaţa socială în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care l-a condamnat cu fermitate. În Rimini şi în împrejurimi, s-a dedicat din toată inima ajutorării răniţilor, bolnavilor şi persoanelor strămutate. Mulţi i-au admirat dăruirea dezinteresată şi, după război, a fost ales consilier şi pus la conducerea comisiei pentru locuinţe şi pentru reconstrucţie. Astfel, a intrat în viaţa politică activă, dar în timp ce mergea cu bicicleta la un miting, a fost lovit de un camion militar. Avea 28 de ani. Alberto ne-a arătat că a spera înseamnă a participa, că a sluji Împărăţia lui Dumnezeu aduce bucurie chiar şi în mijlocul unor riscuri mari. Lumea devine mai bună dacă noi pierdem puţină siguranţă şi linişte pentru a alege binele. Asta înseamnă a participa.
Să ne întrebăm: particip la vreo iniţiativă bună care îmi angajează talentele? Am orizontul şi respiraţia Împărăţiei lui Dumnezeu atunci când îndeplinesc o slujire? Sau o fac bombănind, plângându-mă că totul merge prost? Un zâmbet pe buze este un semn al harului din noi.
A spera înseamnă a participa: acesta este un dar de la Dumnezeu pentru noi. Nimeni nu mântuieşte lumea singur. Şi nici măcar Dumnezeu nu vrea să o mântuiască singur: ar putea, dar nu vrea, pentru că împreună este mai bine. A participa ne permite să exprimăm şi să ne însuşim mai mult ceea ce vom contempla în cele din urmă pentru totdeauna, când Isus se va întoarce în sfârşit.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
