Paştele ortodox. Interviu luat patriarhului ortodox de Ierusalim, Teofil al III-lea
Lumină care luminează neamurile
de Roberto Cetera
(La realizarea acestui interviu a colaborat Francesco Patton, custode din Ţara Sfântă)
"Este evenimentul liturgic cel mai cunoscut şi urmărit aici în Cetatea Sfântă", începe Preafericirea Sa patriarhul Teofil al III-lea, primat al Bisericii Ortodoxe din Ierusalim, vorbind despre ritul "Focului Sacru" care, ca în fiecare an, va caracteriza liturgia din Sâmbăta Sfântă - la 1 mai conform calendarului creştinilor din răsărit - atrăgând mii de pelerini entuziaşti.
Cum explicaţi această fidelitate persistentă faţă de rit în decursul secolelor?
Ceremonia Focului Sacru îşi are originile la începuturile Bisericii când practicile liturgice au început să se dezvolte şi constituie una din experienţele cele mai vechi ale tradiţiei noastre în Biserica din Ierusalim. Avem dovada acestui lucru din relatările de călătorie ale primilor pelerini în Ţara Sfântă, ca de exemplu Egeria. An după an creştinii locali şi pelerinii se adună în acest eveniment pentru a pregusta bucuria Învierii, în ritul pe care în tradiţia noastră îl numim "Prima Înviere". Un rit care reparcurge experienţa luminii intense provenite din mormânt, şi ai cărei martori au fost femeile venite cu mir la mormânt, aşa cum relatează Sfântul Matei în Evanghelia sa: "După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. Şi, iată, a fost un cutremur mare! Îngerul Domnului a coborât din cer, s-a apropiat şi a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada" (Mt 28,1-3). Aceasta este experienţa Luminii necreate care străluceşte din Sfântul Mormânt şi care este simbolizată de lumânările aprinse care răspândesc lumina nu numai în interiorul bisericii, ci prin întreaga lume. În fiecare biserică ortodoxă, la începutul liturgiei pascale, poporul celor credincioşi vine să primească lumina prin lumânarea aprinsă de mâinile unui preot, o lumina care a venit la el de la Ierusalim. Mărturia Focului Sacru a continuat fără întreruperi şi în timpurile mai dificile şi în timpul persecuţiilor din secolele trecute. Sunt multe motivele importanţei pe care ritul o are în viaţa religioasă a multor credincioşi. Înainte de toate el este un puternic semn de continuitate a credinţei Bisericii în evenimentul Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Din acelaşi loc în care în fiecare an Focul Sacru iese din întuneric, Domnul a ieşit din întunericul celor trei zile de îngropare, pentru a vesti că moartea a fost înfrântă pentru totdeauna şi că viaţa nouă a Învierii este acum deschisă tuturor. Flacăra vie este martoră a Domnului viu, "Tatăl Luminilor" (Iac 1,17). Cristos însuşi a spus despre sine: "Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (In 8,12). Aşadar, trebuie să amintim că Focul Sacru ne întoarce misterul vieţii divine în Dumnezeu şi al realităţii noastre umane, adică scopul ultim al creaţiei noastre: a deveni "părtaşi ai naturii sale dumnezeieşti" (2Pt 1,4). Însăşi viaţa noastră este un mare şi sfânt mister, viaţa dăruită familiei umane în momentul creaţiei. Noi suntem atraşi la misterul vieţii divine a lui Dumnezeu în multe moduri deja în această viaţă pământească, în sacramente şi în mod special în Euharistia divină. Inima umană este profund sensibilă la iniţiativa lui Dumnezeu. Şi această iniţiativă divină îşi are focusul său cel mai mare chiar aici în Ţara Sfântă, unde suntem martori vii ai istoriei noastre sacre. Şi unde vedem şi simbolurile sau certitudinile acestei întâlniri extraordinare între om şi Dumnezeu, aşa cum se întâmplă întocmai cu ritul Focului Sacru în locul unde a avut loc cu adevărat Învierea; şi unde poporul lui Dumnezeu este mişcat spiritual şi determinat desigur să fie aproape şi să mărturisească evenimentul extraordinar. Însă există şi altceva. Ceremonia Focului Sacru este un eveniment cu adevărat ecumenic, în sensul că este un eveniment care uneşte nu numai pe toţi creştinii, ci şi pe toţi oamenii de bunăvoinţă, fără deosebiri, în toată lumea, începând de la comunităţile noastre locale. Este un moment important pentru noi, creştinii ortodocşi, dar şi pentru toţi creştinii care participă: armeni, copţi şi sirieni, precum şi catolici romani, anglicani, luterani şi chiar oameni de alte credinţe religioase care în fiecare an nu vor să lipsească prezenţa lor. Focul Sacru distribuie cu generozitate lumina sa tuturor, aşa încât toţi cei care doresc s-o primească pot cunoaşte iluminarea, adevărata Lumină necreată care vine în minţile noastre şi în inimile noastre. În fond Focul Sacru nu este altceva decât reflexia flăcării care arde în inima fiecărei persoane care este în căutarea lui Dumnezeu. Iată, cred că pentru aceste motive nu ne putem uimi de marea forţă de atracţie şi de inspiraţie pe care acest rit o exercită asupra miilor de credincioşi.
Care este interpretarea pe care tradiţia teologică ortodoxă o dă despre această ceremonie? Există şi o semnificaţie supranaturală?
Având loc în dimineaţa Sâmbetei Sfinte, ziua dinaintea Paştelui, ritul Focului Sacru este îndeosebi o anticipare a Învierii lui Cristos. Atât în tradiţia orientală cât şi în tradiţia occidentală însăşi ideea Focului Sacru este simbol al vieţii noi în înviere, şi aşa este şi pentru ceremonie. Aşa cum focul arde şi străluceşte din mormânt, tot aşa şi Domnul Isus străluceşte în dimineaţa zilei de Paşte. În multe cazuri candelele aprinse cu focul sacru în Bazilica Sfântului Mormânt sunt transportate în alte ţări unde sunt aşteptate pentru a începe liturgia pascală. Acest lucru este valabil şi pentru dimensiunea supranaturală, pentru că ritul, ducându-ne aproape de misterul Învierii, trezeşte convertirea spiritului. Face Învierea mai reală şi imediată pentru ochii noştri şi ne asigură despre credibilitatea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, încurajându-ne la o angajare mai mare în viaţa spirituală. Aşa cum ne spune Biblia, "Dumnezeu nu ne părăseşte şi nu ne abandonează niciodată" (Dt 31,6; Evr 13,5) şi acest lucru - care este prezent atât în scripturile ebraice cât şi în cele creştine - este o mărturie puternică a adevărului lor universal. Participarea noastră la ceremonia Focului Sacru este o experienţă între uman şi divin şi în acest sens este asemenea cu întâlnirea pe care o experimentăm în Sfânta Euharistie, unde ne unim cu trupul şi sângele lui Cristos.
Care este opinia dumneavoastră cu privire la dimensiunea ecumenică a ritului Focului Sacru?
Aşa cum am amintit deja, ritul este în mod fundamental ecumenic în sensul cel mai deplin al termenului. Este important de a aminti trei lucruri. Înainte de toate este un semn de unitate pentru ortodocşi, nu numai pentru Bisericile noastre surori, ci şi pentru naţiunile ortodoxe care sunt unite între ele de o tradiţie religioasă naturală. Şi de fapt înregistrăm în fiecare an voinţa acestor naţiuni de a participa la rit sau de a primi focul în sediile lor. Însă focul este şi un semn religios universal, ne aminteşte împărtăşirea vieţii şi a iubirii lui Dumnezeu, care ca şi focul este revărsată în fiecare fiinţă umană fără ca pentru asta să se diminueze. Noi numim asta "focul mereu viu", a cărui flacără arde neîncetat în Sfântul Mormânt fără întrerupere, chiar şi în timpurile de dificultate sau de război. Pentru aceasta adevărata sa semnificaţie este a-i uni pe toţi cei care intră în contact cu focul. Şi în sfârşit trebuie să amintim vocaţia la ecumenism a bisericii Sfântului Mormânt, unde are loc ritul, care este o vocaţie unică. O vocaţie şi o misiune care nu priveşte numai diferitele confesiuni şi Biserici creştine, ci întreaga rasă umană de orice credinţă şi practică religioasă. Această biserică este casa unde de secole trăim împreună aceeaşi viaţă, unde, diferit de orice altă biserică, vedem în acţiune oikoumene, unde, aşa cum spune Scriptura, se adună o mare mulţime pe care nimeni n-o poate număra, din orice naţiune, din toate popoarele, triburile şi limbile, care vin aici pentru a sta în faţa Tronului şi a Mielului (Ap 7,9). Şi aceasta este o minune chiar mai mare decât aceea a Focului Sacru, pentru că toate minunile sunt astfel deoarece merg dincolo de ele însele, spre Dumnezeu şi spre scopurile sale. Şi în acest an, ca în fiecare an, confesiunile creştine care împărtăşesc cu noi păstrarea şi slujirea în Biserica Sfântului Mormânt se vor uni cu noi, nu doar ca simpli observatori ci în comuniune de rugăciune şi mulţumire pentru Înviere. Aceasta este ceremonia ceremoniilor pentru Biserica din Ierusalim. Şi este motivul pentru care această sâmbătă specifică este cunoscută în toate limbile din regiune (greacă, arabă şi ebraică) drept "Sâmbăta Luminii" şi aşa este amintită în calendarele credinţelor abrahamitice. Aşadar, Focul Sacru nu este numai pentru ortodocşi, ci este un dar al Bisericii Ortodoxe oferit lumii, o lume care trăieşte acum în mare dificultate şi dezorientare, un dar care arată adevărata lumină care luminează pe fiecare (In 1,9).
Preafericite, care este părerea dumneavoastră cu privire la posibilitatea de a unifica data Paştelui pentru toate confesiunile creştine?
Pentru mine acest punct al celebrării unui Paşte unic este unul foarte important. Trebuie să luăm în considerare acest aspect în lumina parcursului ecumenic pe care-l urmăm. Adevărata destinaţie a acestei călătorii este de a putea să bem din nou din acelaşi potir noi toţi discipolii lui Cristos. Unitatea sacramentală deplină, în credinţă şi în iubire, trebuie să fie ţinta noastră. În timpurile recente această ţintă s-a întunecat un pic, însă noi trebuie s-o punem din nou în vârful angajărilor noastre. Numai în acest mod vom avea posibilitatea de a îndeplini cuvintele pe care Domnul nostru Isus Cristos le-a adresat Tatălui atunci când a spus "Ca toţi să fie una" (In 17,23). Această unitate în credinţă şi în viaţă nu este importantă numai pentru Bisericile noastre, ci ca mărturie comună a noastră pentru întreaga lume. Trebuie să ne amintim mereu că Domnul s-a rugat pentru unitatea discipolilor săi pentru ca, aşa cum a spus, "încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine" (In 17,23). În acest context trebuie să lucrăm la reunificarea datei Paştelui. Nu este o problemă de convenienţă, ci de mărturie a adevărului şi puterii Învierii. Toţi creştinii sunt părtaşi de această convingere comună şi fundamentală: Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le (troparion pascal). De aceea, împărtăşirea aceleiaşi date pentru Paşte ar fi un mare pas înainte în fidelitate faţă de rugăciunea Domnului pentru unitatea discipolilor săi. Răspunsul există deja. Este acela de a ne întoarce la acceptarea deplină a ceea ce au stabilit Bisericile în conciliile ecumenice. La Conciliul din Niceea din 325 a fost stabilită calcularea pentru data Paştelui pe care o urmăm şi astăzi. Deci dacă vrem să înfruntăm cu seriozitate această problemă a datei comune trebuie să amintim mereu că Biblia este dată de legea mozaică ca şi de Noul Testament; că există o progresie liniară între legea lui Moise şi poruncile lui Cristos. Nu avem dreptul să schimbăm sau să dezorientăm istoria noastră sacră, ceea ce înseamnă că Paştele creştin trebuie să cadă mereu după Paştele ebraic. Având clar în minte acest lucru, suntem gata să spune bun-venit unei date unice de celebrare a Paştelui. Paştele creştin este adevăratul fundament al credinţei creştine, iar culmea credinţei creştine este Învierea: aşa cum citim în cuvintele Sfântului Paul: "Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat. Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră" (1Cor 15,13-14).
(După L'Osservatore Romano, 30 aprilie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
