Învierea lui Cristos este cel mai mare şi mai important eveniment din istoria sfântă a mântuirii şi piatra de temelie a credinţei creştine, eveniment pe care întreaga creştinătate îl sărbătoreşte la Paşti.
Termenul paşte, care provine din ebraicul pesah (greceşte şi latineşte pascha), înseamnă trecere, atât trecere peste cât şi trecere prin. Aşa cum evreii, prin trecerea peste casele lor a îngerului distrugător (când Dumnezeu a trimis a zecea plagă, Ex 11) şi prin trecerea Mării Roşii, au fost eliberaţi din robia egipteană, tot astfel şi Isus, prin trecerea sa prin marea agitată a suferinţelor şi a morţii, a eliberat lumea de păcat şi a introdus noul popor al lui Dumnezeu în comuniunea de har cu Tatăl în Duhul Sfânt. De aceea sfinţii părinţi vorbeau despre sărbătoarea Paştelui folosind cele mai frumoase expresii: "ziua cea mare", "sărbătoarea sărbătorilor", "ziua preafericită", "regina sărbătorilor" etc.
Chiar de la început, îndată după coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, creştinii au simţit nevoia de a celebra sărbătoarea Paştelui. În mod sigur ei prăznuiau acest mare şi sfânt eveniment în fiecare duminică. Răstignit, mort şi înmormântat în ajunul unei zile de sâmbătă, Cristos a înviat din morţi în dimineaţa "primei zile a săptămânii" (cf. Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; In 20,1). Această zi va dobândi îndată un nume nou: duminică, "ziua Domnului" (Ap 1,10). Creştinii se adunau duminica pentru "frângerea pâinii" (Fap 20,7), cinsteau învierea Domnului şi se uneau cu Cristos prin sfânta Euharistie. Se pare că tot de la începutul Bisericii, Paştele creştin a fost sărbătorit şi anual, nu numai săptămânal. O indicaţie în acest sens ne-o oferă sfântul apostol Paul: "Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit. Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului" (1Cor 5,7-8). Totuşi, sfântul Paul nu precizează dacă sărbătoarea Paştelui era celebrată anual, săptămânal, sau poate în tot cursul vieţii creştinului.
Începând din secolul al II-lea există documente sigure cu privire la celebrarea anuală a Paştelui creştin. În acest timp apar în sânul Bisericii controverse serioase referitoare la data celebrării Paştelui, dovadă că acest important eveniment era comemorat de întreaga creştinătate. Bisericile din Asia Mică, invocând tradiţiile moştenite de la sfinţii apostoli Filip şi Ioan, celebrau Paştele la 14 Nisan, exact când cădea Paştele evreilor, indiferent în ce zi a săptămânii ar fi căzut, ceea ce făcea ca mulţi creştini să urmeze şi obiceiurile iudaice, inclusiv jertfirea mielului pascal. Practic, aceste Biserici celebrau misterul morţii Domnului (Paştele crucii). Nu ştim dacă şi când sărbătoreau şi misterul învierii (Paştele învierii). Partizanii acestei practici au fost denumiţi quartedecimani, deoarece celebrau Paştele la 14 Nisan. Biserica apuseană, în frunte cu Biserica Romei, bazându-se pe tradiţiile moştenite de la sfinţii apostoli Petru şi Paul, sărbătorea moartea Domnului (Paştele crucii) în vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar învierea Domnului (Paştele învierii) în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan. Aceste deosebiri cu privire atât la data cât şi la conţinutul sărbătorii Paştelui au dat naştere, la vremea respectivă, la discuţii şi controverse aprinse între Biserica Romei şi Bisericile din Asia Mică, controverse care erau pe punctul de a duce chiar la ruperea comuniunii ecleziale.
În anul 325, la Niceea a avut loc primul conciliu ecumenic. Cu acel prilej a fost luată în discuţie şi problema datei privind celebrarea Paştelui şi s-a stabilit următorul principiu: Paştele se va sărbători în fiecare an în duminica imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară.
Secole de-a rândul întreaga creştinătate a comemorat învierea lui Cristos la aceeaşi dată. Acordul acesta a durat până în anul 1582, când a fost introdus calendarul gregorian, adoptat în primul rând de Biserica Romano-Catolică. Bisericile răsăritene au refuzat, din motive confesionale, să adopte noul calendar. Aşa se explică de ce, de cele mai multe ori, cele două Biserici celebrează învierea Domnului în duminici diferite.
Totuşi, nu este neapărat important când celebrăm Paştele, mai important este cum îl celebrăm, cu ce spirit îl celebrăm. Prin patimile, moartea şi învierea sa, Cristos a învins păcatul şi a adus tuturor oamenilor răscumpărarea. "Mielul a răscumpărat turma. Cristos, mielul nepătat, i-a reconciliat pe păcătoşi cu Tatăl" (fragment dintr-un imn pascal). Omul a fost smuls din ghearele morţii şi redat vieţii; a fost eliberat de sub stăpânirea păcatului şi redat iubirii. Să ne supunem puterii lui Cristos. Omul contemporan cu cât descoperă mai mult structurile vechi ale păcatului cu atât mai mult trebuie să se supună puterii răscumpărătoare a Mântuitorului. Să ne convertim cu sinceritate, să înviem sufleteşte; să "trecem" de la moartea păcatului la viaţa dumnezeiască a harului. Fiecare creştin să râvnească la "cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu" (Col 3,1). "Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului" (1Cor 5,7-8).
Isuse Cristoase, care pe lemnul crucii ai îmbrăţişat întreaga lume, de ieri, de azi şi de mâine, fă ca ea să devină nouă prin sfânta înviere a ta. Fă ca fiecare om să învie sufleteşte şi să se supună numai puterii tale răscumpărătoare!
Pr. Ioan Tamaş
