Lidia, supravieţuitoare la Auschwitz: "Sărutul papei pe braţ mi-a dat forţă"
de Salvatore Cernuzio
"70072". Când Lidia Maksymowicz, poloneză de origini bieloruse, supravieţuitoare din lagărele naziste, astăzi în momentul gestului de sărutare a mâinii făcut de la distanţă la audienţa generală, a dezvelit braţul arătând tatuajul de fostă prizonieră de la Auschwitz, Papa Francisc a privit-o pentru câteva clipe. Apoi s-a aplecat şi i-a dat un sărut chiar pe acel număr care după 76 de ani îi aminteşte zilnic oroarea trăită. Niciun cuvânt, aşa cu deja a făcut pontiful în acea vizită în lagărul din Polonia din 2016, ci numai un gest spontan, instinctiv, afectuos. Ca acela al Lidiei de a răsplăti îmbrăţişându-l pe papa. "Gestul Sfântului Părinte - relatează femeia, într-un interviu exclusiv la Vatican News în timp ce vocea, între oboseală şi emoţie, scade uşor - m-a întărit şi m-a reconciliat cu lumea".
În Italia pentru a relata mărturia sa
"Cu Papa Francisc ne-am înţeles cu ochii, nu trebuia să ne spunem nimic, nu era nevoie de cuvinte", explică femeia, una din ultimele supravieţuitoare din Europa, astăzi locuind la Cracovia, care în aceste zile se află în Italia, oaspete a asociaţiei La Memoria Viva din Castellamonte (Torino) pentru a relata tinerilor mărturia sa adunată acum în filmul documentar dedicat ei, "Fetiţa care nu ştia să urască". Lidia a voit să profite de vizita italiană - programată deja, dar amânată după aceea de mai multe ori din cauza pandemiei - pentru a trage o fugă la Roma, oaspete a ambasadei poloneze în Italia, şi a-l întâlni pe acel papă pe care spune că-l iubeşte profund: "După Ioan Paul al II-lea, îl iubesc pe Papa Francisc. Urmăresc ceremoniile sale prin tv, mă rog în fiecare zi pentru el, îi sunt fidelă şi afecţionată".
Cele două mame: cea pierdută la Auschwitz, cea adoptivă
O întâlnire atât de sperată care are loc într-o zi specială pentru această bătrână şi foarte îngrijită doamnă: sărbătoarea mamei în Polonia. "Pentru mine este o dată deosebită, pentru că eu am avut două mame: cea care m-a adus pe lume şi care mi-a fost furată în lagărul de concentrare la vârsta de 3 ani, şi mama poloneză care m-a adoptat odată ce am fost liberă şi căreia îi datorez salvarea mea".
Trei cadouri pentru pontif: amintire, speranţă rugăciune
În acele puţine clipe de la sfârşitul audienţei, Lidia n-a reuşit să-i relateze papei istoria sa, dar i-a înmânat trei cadouri care simbolizează ceea ce sunt acum fundamentele vieţii sale: amintirea, speranţa, rugăciunea. Amintirea reprezentată de basmaua cu o inscripţie alb-albastră cu litera "P" de la Polonia, pe un fundal roşu triangular, pe care toţi prizonierii polonezi o folosesc la ceremoniile comemorative. Speranţa, cu un tablou pictat de asistenta sa Renata Rechlik care o reprezintă ca fetiţă, mână în mână cu mama sa, în timp ce privesc de departe de pe şine intrarea în lagărul din Birkenau, simbolul începutului sfârşitului pentru milioane de evrei şi alţi prizonieri. În sfârşit, rugăciunea: în mâinile pontifului Lidia a pus un rozariu cu imaginea Sfântului Ioan Paul al II-lea, binecuvântat de finul său preot, pr. Dariusz. "Este cel pe care-l folosesc în fiecare zi pentru a mă ruga".
Deportată la 3 ani
De fapt, Lidia n-a încetat să creadă în Dumnezeu aşa cum n-a încetat niciodată să "iert pe persecutorii mei", în pofida răului care s-a revărsat asupra ei când avea numai trei ani şi, în 1941, a fost smulsă din casa ei şi din afectele sale, împreună cu mama şi cu bunicii de pe mamă, deportată pentru că era suspectă de colaboraţionism cu partizanii. "Eram mică, aveam foarte puţini ani, dar deja mare experienţă după ce am trăit scene de război în fosta Uniune Sovietică. Era pregătită pentru durere, pentru răul făcut de oameni împotriva altor oameni, dar nu mă aşteptam să trăiesc ceea ce am trăit la Auschwitz". "Am fost deportată într-un tren potrivit numai pentru animale, poate nici pentru aceea. Când s-au deschis porţile, am văzut scene teribile. Bunicii mei separaţi de noi şi între ei, apoi expediaţi spre o hangar care avea un coş din care ieşea un fum cu un miros atroce. Eu şi mama mea murdare, înfometate, înfricoşate, ascultam de soldaţii care urlau cuvinte incomprehensibile în timp ce câinii lătrau. Nu înţelegeam nimic, făceam tot ceea ce spune, eram terorizate".
Experimentele lui Mengele
Identificate amândouă în lagăr ca prizoniere poloneze, cu "P" cusută pe uniforma vărgată, mama a fost transferată în baraca muncitoarelor, Lidia, în schimb, într-o "casă plină la refuz de copii de diferite vârste şi naţionalităţi". Era "Kinderblock", baraca în care opera medicul Josef Mengele, cel care deja atunci era supranumit "îngerul morţii". Baraca aceea era rezervorul de care Mengele se folosea pentru a face experimentele sale pe femei însărcinate, copii gemeni, persoane malformate. Lidia a fost trimisă la el deoarece era "fetiţă drăguţă şi sănătoasă". Nu-şi aminteşte, după aproape optzeci de ani, ce a făcut Mengele cu micul său trup, dar îşi aminteşte bine "durerea" şi privirea sa de "posedat". "Mengele era o persoană atroce, fără limite şi nici scrupule. Zi după zi atâtea persoane îşi pierdeau viaţa sub mâinile sale. După război au fost găsite cărţi cu referinţe la numerele tatuate, între care al meu".
Întâlnirea cu mama naturală, după 17 ani
Odată eliberată, Lidia a trăit o viaţă rocambolescă: primită de un cuplu polonez care reprezintă pentru ea adevărata sa familie, mutată în Rusia, la Moscova, unde spune: "Voiau să mă reţină şi să folosească istoria mea pentru scopuri politice". În sfârşit, se întoarce, cu mare îndârjire, la Cracovia la mama sa. În 1962, o regăseşte prin Crucea Roşie pe mama sa naturală: "N-am încetat niciodată s-o caut, deşi credeam că a murit. Ne-am revăzut după 17 ani. Ea îmi promisese asta că ne vom revedea, atunci când ne-au despărţit la Auschwitz. S-a ţinut de cuvânt". Însă afectul s-a topit în nisipurile timpului, ca şi amintirile acelor trei ani trăiţi împreună înainte ca un deţinut să frângă legătura lor. După atâţia ani, pentru Lidia femeia aceea - care între timp îşi crease o nouă familie - era o figură a trecutului căreia, însă, să îi arate mare respect. Se îmbrăţişează, plâng, schimbă câteva cuvinte, însă Lidia decide să rămână cu familia adoptivă, recunoscând-o însă mereu ca "prima mea mamă".
Un apel către tineri: "Să nu se mai întoarcă niciodată acea atrocitate"
Lidia Maksymowicz spune astăzi că este obosită, dar se agaţă de viaţă cu toate forţele pentru că vrea să împlinească o misiune: să ţină vie amintirea noilor generaţii care cresc într-un timp în care par să reapară fantomele rasismului şi naţionalismului. Lidia cere să lanseze un apel prin Vatican News şi Radio Vatican: "În mâinile voastre tinere este viitorul lumii. Ascultaţi cuvintele mele, mergeţi ca să vizitaţi Auschwitz şi Birkenau şi faceţi în aşa fel încât să nu se mai întoarcă niciodată acea atrocitate. Istoria aceea nu mai trebuie să se repete".
(După Vatican News, 26 mai 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
