Vineri, 12 februarie 2021, în transmisie directă streaming din Aula "Ioan Paul al II-lea" de la Sala de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare 2021 cu titlul "Iată, noi urcăm la Ierusalim..." (Mt 20,18). Postul Mare: timp pentru a reînnoi credinţa, speranţa şi caritatea. Au intervenit: Eminenţa Sa cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson, prefect al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale; Mons. Bruno-Marie Duffé, secretar al aceluiaşi dicaster; şi dr. Marcela Szymanski, editor in chief al raportului "Religious Freedom in the World", publicat de Fundaţia Pontificală "Aid to the Church in Need" (ACN), în legătură-video de la Bruxelles. Prezentăm în continuare intervenţiile:
Intervenţia Eminenţei Sale cardinal Peter Kodwo Appiah Turkson
Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare are titlul: "Iată, noi urcăm la Ierusalim...", şi mă trimite la textul din Evanghelia lui Matei, unde citesc: "Urcând spre Ierusalim, Isus i-a luat deoparte pe cei doisprezece discipoli şi le-a spus pe drum: «Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte, îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia»" (Mt 20,17-19).
Isus prezice ceea ce i se va întâmpla la Ierusalim după ce i-a despărţit pe cei doisprezece discipoli ai săi de mulţime, ca şi cum ar vrea să le comunice o informaţie rezervată. Era vorba de faza finală a misiunii sale şi a vieţii sale pe pământ, pe care însă voia s-o lase ca moştenire celor doisprezece discipoli. Voia ca ei să fie părtaşi la ea; şi vom vedea, moştenirea lui Isus dată discipolilor săi devine o invitaţie de a imita sărăcia sa şi abnegaţia sa, caritatea sa şi iubirea sa faţă de ucenicii săi, credinţa sa, speranţa sa şi viaţa sa de rugăciune.
Pus sub acest titlu, "iată, noi urcăm la Ierusalim", mesajul de Postul Mare al papei evocă tradiţia cultuală şi socială a poporului lui Dumnezeu în Biblie, conform căreia "a urca la Ierusalim" implica un pelerinaj la casa lui Dumnezeu, ca destinaţie. Înseamnă a urca la muntele Sion, locul pe care Dumnezeu l-a ales pentru a face să locuiască numele său (Dt 12,11). Acolo Dumnezeu este adorat; şi de acolo Dumnezeu învaţă poporul său căile sale. Aici profetul Isaia a profeţit că toate naţiunile vor veni pentru a fi învăţate despre căile lui Dumnezeu şi pentru a învăţa să meargă pe calea sa (Is 2,3 şu).
Însă, de această dată, atunci când Isus va urca la Ierusalim cu discipolii săi, destinaţia va fi un alt munte: Golgota, şi va fi locul în care Dumnezeu va revela iubirea sa faţă de omenire şi va revărsa asupra omenirii pe Duhul Fiului său: Duhul primului născut dintre mulţi fraţi, Duhul fiilor lui Dumnezeu, deci al fraternităţii noastre comune.
Cu acea ocazie, Isus de pe cruce îi va învăţa pe ucenicii săi, ca din noul templu pe o altă colină, următoarele lecţii:
- lecţia credinţei ascultătoare cu care Isus a îmbrăţişat pătimirea sa şi crucea sa.
- lecţia sărăciei: sărăcia de a se goli şi de a se face sclav, pentru a sluji şi a îmbogăţi omenirea din sărăcia sa (Fil 2,6-8; Mt 20,28; In 13,4-12).
- lecţia iubirii: iubirea Tatălui faţă de Fiul său şi faţă de lume (In 3,16), iubirea lui Isus faţă de Tatăl său (In 10,17-18), precum şi iubirea sa faţă de ucenicii săi (In 13,1).
- lecţia de rugăciune cu care Isus a început agonia sa în Ghetsemani, cu care s-a rugat pentru cei care-l răstigneau şi cu care s-a încredinţat în mâinile Tatălui.
- lecţia de speranţă în învierea sa, pe care o promite şi tâlharului căit (Lc 23,41-42).
Deci, sub titlul "Iată, noi urcăm la Ierusalim", mesajul Papei Francisc pentru Postul Mare adună şi organizează lecţiile pătimirii, răstignirii şi învierii lui Isus într-o triadă de virtuţi teologale: credinţă, speranţă şi caritate, şi o triadă de exerciţii de Postul Mare: auto-sărăcire (ca în post şi în abstinenţă), rugăciune şi caritate/bucurie. Aceste două triade sunt împletite împreună în formarea mesajului papei din acest an; şi, aşa cum se poate vedea, sunt virtuţi şi exerciţii pe care Isus însuşi le-a trăit şi le-a transmis ucenicilor săi pentru a fi trăite şi de ei: pentru a-i face mai asemenea cu Cristos! Cu mesajul său de Postul Mare, Papa Francisc ne recomandă aceleaşi virtuţi şi exerciţii, pe care Isus le-a învăţat discipolilor săi, pentru un drum al nostru de Postul Mare spre sărbătoarea învierii lui Isus la Paştele 2021.
a) Mesajul nostru de Postul Mare din acest an începe cu o invitaţie de a lăsa ca să ne înveţe Cuvântul Scripturii adevărul lui Isus: Fiu al lui Dumnezeu, care din iubire faţă de noi s-a golit pe sine însuşi pentru a se face sclav, pentru a revela iubirea Tatălui faţă de noi. În viaţă, noi ne golim, când renunţăm la ceea ce ne stă la inimă şi la lucrurile în care ne identificăm până acolo încât să credem că nu putem trăi fără ele. Această golire se numeşte negare de sine şi este spiritul postului şi al tuturor formelor de abstinenţă. Renunţăm la timpul de a privi la televizor, astfel putem merge la biserică, să ne rugăm sau să spunem un rozariu. Numai prin abnegaţie ne disciplinăm pentru a putea abate privirea de la noi înşine şi a-l recunoaşte pe celălalt, a ne confrunta cu necesităţile sale şi a crea astfel acces la binefacerile şi la bunurile pentru persoane: a respecta demnitatea lor şi drepturile lor... etc. A face spaţiu celuilalt înseamnă a recunoaşte existenţa (demnitatea) celuilalt: ca un alt "eu"/persoană ca şi mine, deci un frate/soră cu toţii fii ai unicului Dumnezeu şi Tată al mărturisirii noastre... Credinţă.
b) În măsura în care lucrurile la care renunţăm prin abnegaţie sau abstinenţă merg în folosul celuilalt, postul nostru contribuie la promovarea binelui comun: respectiva bunăstare a omenirii, care în momentul abnegaţiei poate să fie învăluită pentru ochii noştri şi poate să fie numai sperată. A spera înseamnă a vorbi despre viitor; şi a vorbi despre viitor înseamnă a vorbi despre Dumnezeu. Înrădăcinată în credinţă, speranţa generează energie, care stimulează intelectul şi dă voinţei tot dinamismul său, ne face să dublăm activitatea noastră, şi nu există atitudine mai bună în aceste perioade de încercare (clima şi covid-19). Postul Mare, ca perioadă pentru a trăi virtutea teologală a speranţei, ne dispune să căutăm faţa lui Dumnezeu din viitorul nostru în rugăciune. Prin rugăciune şi comuniunea cu Dumnezeu, scoatem inspiraţie şi o lumină interioară pentru a deveni visători şi vizionari ai unui viitor mai bun: ai timpului făcut nou de harul lui Dumnezeu şi de convertirea noastră a tuturor.
c) Când speranţa (în Dumnezeu şi în harul său) stimulează intelectul şi dă voinţei tot dinamismul său, se manifestă în ieşirea din sine pentru a împărtăşi şi a promova bunăstarea tuturor: în caritate. Pentru că atunci când activitatea umană este inspirată şi susţinută de iubire/caritate atunci anticipă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Şi putem recapitula aici viziunea tuturor exerciţiilor din Postul Mare: nu va fi o simplă repetare a Sfântului Augustin să spunem că este nevoie de o spiritualitate a iubirii pentru a arăta iubirea. Punctul din "Fratelli tutti" este că "iubirea socială" a noastră şi o respectivă "civilizaţie a iubirii" trebuie să fie înrădăcinate şi să fie un rod al iubirii noastre spirituale (iubirea lui Dumnezeu). Interioritatea trebuie să fie ceea ce susţine exterioritatea. Astfel, aşa cum afirmă Papa Francisc (Laudato si'): violenţa care este în inimile noastre se manifestă în abuzurile naturii. Prin urmare, să ne străduim să cultivăm în noi iubirea, pentru a putea manifesta "iubirea socială". Acesta este proiectul nostru pentru Postul Mare!... Dumnezeu să ne ajute în asta!
Intervenţia monseniorului Bruno-Marie Duffé
Mesajul de Postul Mare al Sfântului Părinte aminteşte tuturor creştinilor că această perioadă specială a anului este un timp de reînnoire şi convertire, centrat pe comemorarea pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos în care suntem cufundaţi. Iată pentru ce suntem invitaţi, în timpul acestor patruzeci de zile, să urmăm drumul lui Cristos pentru ca în seara de Paşte să putem reînnoi promisiunea de la Botezul nostru.
În capitolul 20 din Evanghelia după Matei, citim aceste cuvinte ale lui Cristos: "Iată, noi urcăm la Ierusalim": acest oraş care concentrează în el comemorarea Alianţei, rănile unei istorii umane complexe şi aşteptarea împlinirii mesajului profeţilor.
Astăzi suntem chemaţi să mergem cu Cristos spre o viaţă nouă şi o lume nouă, spre o nouă încredere în Dumnezeu şi în viitor, într-un context marcat de nelinişte, de îndoială şi uneori şi de disperare. Ştim că criza sanitară de Covid-19 provoacă o criză socială în care mulţi trec printr-o perioadă de pătimire şi moarte.
Cum putem trăi acest timp al Postului Mare pe urmele lui Cristos, reînnoindu-ne în credinţă, în speranţă şi în iubirea fraternă? Cum putem trăi cu Cristos şi cu aceia care suferă, această "traversare a morţii" şi această "înviere" care ne asociază la însăşi viaţa lui Cristos şi la iubirea lui Dumnezeu Tatăl?
Chemarea de a trăi postul, rugăciunea şi pomana, aşa cum Isus le prezintă în predica sa, spune Mesajul Sfântului Părinte, sunt condiţiile şi exprimarea convertirii noastre. "Calea sărăciei şi a privării (postul), privirea şi gesturile de iubire faţă de omul rănit (pomana) şi dialogul filial cu Tatăl (rugăciunea) ne permit să întrupăm o credinţă sinceră, o speranţă vie şi o caritate activă" (Introducerea de la mesaj).
Postul deschide spiritul nostru, trupul nostru şi toată fiinţa noastră la darul lui Dumnezeu. Încetând cu un stil de viaţă egocentric şi un consum excesiv, chiar compulsiv, suntem de acord să trăim o sărăcie care este o deschidere faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Şi primim o iubire care ne vine de la Tatăl şi de la Cristos.
Postul Mare este "un timp pentru a crede", adică pentru a ne lăsa atinşi de Dumnezeu şi a lăsa ca "să-şi stabilească locuinţa sa în noi" (cf. In 14,23).
Aşadar, postul constă în a elibera existenţa noastră de ceea ce o aglomerează, de supraîncărcarea de lucruri, utile şi inutile, de informaţiile adevărate sau false, de obiceiurile şi de dependenţele care ne leagă, pentru a deschide uşa inimii noastre şi a inteligenţei noastre Celui care vine să împărtăşească condiţia noastră umană până la moarte: Isus, Fiul Dumnezeului celui viu.
În reculegere şi în rugăciunea tăcută, speranţa ne este dată ca lumină interioară, pentru a lumina alegerile pe care suntem chemaţi să le facem, misiunea şi responsabilităţile care ne-au fost încredinţate.
Rugăciunea este o respiraţie cu care permite Duhului să umple viaţa noastră interioară şi să o energizăm, cu cele două mişcări ale primirii şi dăruirii.
Postul Mare este un timp pentru a ne ruga, pur şi simplu numindu-i pe cei pe care viaţa îi pune pe drumul nostru şi sperând cu ei. Prin această experienţă de rugăciune personală - însă deschisă mereu spre celălalt şi spre ceilalţi - ne este dată inspiraţia pentru a întări, a mângâia, a încuraja, a oferi atenţie şi iertare celui care este aproape de noi. Şi asta se extinde la cei care sunt departe sau în singurătate.
Pomana este actul cu care exprimăm compasiunea şi caritatea noastră. De fapt, caritatea este impulsul inimii care ne face să ieşim din noi înşine, pentru a deveni aproape de persoana rănită, dispreţuită, fără casă, nevoiaşă...
Aşa cum spune clar Sfântul Părinte în enciclica Fratelli tutti: "Caritatea, cu dinamismul său universal, poate construi o lume nouă, pentru că nu este un sentiment steril, ci este cel mai bun mod de a ajunge la căi eficace de dezvoltare pentru toţi" (nr. 183).
Postul Mare este un timp de dăruire: ceea ce avem, ceea ce ştim, ceea ce suntem. Prin experienţa dăruirii, îl considerăm pe cel nevoiaş ca un membru al însăşi familiei noastre, ca un frate, ca un prieten pe care-l iubim. Puţinul pe care-l împărtăşim cu iubire devine mult şi nu se epuizează niciodată: devine o rezervă de viaţă şi de bucurie simplă.
Aşadar, Postul Mare ne deschide un drum de convertire, pe urmele Domnului Isus însuşi, care a trăit până la capăt misiunea sa de Fiu şi pe care Dumnezeu l-a înviat în dimineaţa de Paşte. Aceasta este credinţa noastră: este o speranţă oferită fiecărei fiinţe vii, dincolo de suferinţă şi de moarte. Are în mâinile sale şi pe trupul său urmele nedreptăţilor noastre şi ale durerii noastre, dar stă în faţa noastră şi ne cheamă la o viaţă nouă.
Intervenţia lui dr. Marcela Szymanski
În numele tuturor celor care sunt persecutaţi pentru credinţa lor, vreau să vă mulţumesc mult pentru această oportunitate de a împărtăşi mărturia lor, legând-o de importantul mesaj al Papei Francisc pentru Postul Mare din acest an. Pentru cei care suferă încercarea persecuţiei, pandemia a reprezentat un moment de comuniune în durere şi în pierdere, din păcate în toată lumea.
Durerea ne apropie pe unii de alţii şi prin intermediul credinţei se primeşte "apa vie" descrisă de Sfântul Părinte. Un sondaj publicat recent de Pew Research Center arată că, în cea mai mare parte a ţărilor occidentale, sentimentul religios a crescut în timpul pandemiei. N-ar trebui să închidem ochii în faţa acestui lucru.
Aşadar, iată-mă aici astăzi, cu pălăria mea de redactor-şef al raportului "Religious Freedom in the World", publicat de Aid to the Church in Need. Raportul vă va fi prezentat aici la 20 aprilie, însă între timp am ocazia de a asculta şi a citi istorii de credinţă, iubire şi speranţă sub diferite grade de persecuţie. Exemplul celor care ar prefera mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor este de neuitat şi greu de înţeles, este ca un dialog în care una dintre părţi pare să fie complet încărcată de ură şi cealaltă apare complet protejată de un strat puternic de Iubire.
Când aud istoriile celor asupriţi şi ochii mei nu reuşesc să se mărească, îmi spun "Dar, Marcela, te rog, când vorbeşti despre noi, le ceri să se roage pentru noi! Vrem să fim ca voi, să putem citi Biblia atunci când vrem, să mergem în templele deschise toată ziua, să sărbătorim Crăciunul ca şi voi!". Atunci îmi vine viziunea Bibliilor prăfuite în rafturi, bisericile închise, Crăciunul straniu pe care l-am trăit recent... Şi trebuie să le răspund: "Nu, nu mă voi ruga pentru ca voi să fiţi ca şi noi, ci pentru ca noi să fim ca şi voi! Eu şi vecinii mei am vrea să avem credinţa voastră puternică şi speranţa voastră în viitor şi forţa de a continua să dăruiţi altora!".
Mesajul papei de astăzi ne spune exact asta, însă eu voiam să vă arăt o imagine a istoriilor lor, am multe fotografii! Însă am ales un portret al unei familii, pentru că familia este locul unde învăţăm să trăim virtuţile pe care ni le explică Sfântul Părinte. Această imagine pe care am ales-o este o familie creştină din Alep. Acesta este un desen al fiicei de 11 ani. Învăţătoarea i-a cerut să ne arate la ceea ce a supravieţuit în septembrie 2016, când teroriştii islamici din Al-Nusra impuneau dominaţia lor în oraş. Vă rog, priviţi bine. Aceasta este o familie supusă la persecuţii grave din cauza credinţei de către călăii lor.
Artista este aici, aceasta este mama sa, sora sa şi fratele său, morţi deja pe paviment şi cu semne de tortură. Trei terorişti din Al-Nusra, îmbrăcaţi în negru ca şi ei. Există instrumente de tortură între care aparate pentru electroşoc, pistoale, grenade, cuţite. Teroriştii voiau să-i ia pe toţi bărbaţii şi tinerii cu ei. Femeile, se aştepta ca să renunţe la credinţa lor şi să devină musulmane.
Au supravieţuit numai pentru că armata a sosit la timp şi teroriştii au fugit. Această familie a fost generoasă să ne împărtăşească experienţa lor, deoarece cred cu fermitate că Dumnezeu era cu ei acolo, altminteri... ar fi fost cu toţii morţi. Familia astăzi s-a întors la o viaţă "normală" pentru standardele din Alep, lucrând la azil.
Acest "portret de familie", doamnelor şi domnilor, a fost desenat la numai 2200 km de Roma, aceeaşi distanţă în maşină de sudul Spaniei. Iată cât de aproape este Alep de Roma.
Ce putem învăţa pentru Postul Mare, de la o astfel de familie, care a trecut printr-un Calvar dur, dar care se consideră "înviată" în Cristos? Ce le-am spune, dacă i-am întâlni astăzi?
L-am auzit adesea pe Sfântul Părinte spunând că "prin forţa iubirii, prin blândeţe, se poate combate aroganţa, violenţa şi războiul şi se poate aduce pacea" pentru toată Biserica.
Cei persecutaţi sunt elita Bisericii şi a-i sluji nu este o obligaţie ci o onoare.
Imaginea oribilă pe care tocmai v-am arătat-o este dovada că drumul spre paradis prin martiriu nu este ca un film de Zeffirelli, şi acei martori, ca fata care a desenat-o, încă au nevoie de un sprijin psihologic. Însă şi alţii au supravieţuit pentru a relata roadele credinţei lor şi ale rugăciunii lor. Acele roade sunt iertarea şi iubirea.
Nu departe de Alep, la Qaratayn, aproape de Palmira, părintele Jacques Mourad, pe care mulţi dintre voi l-aţi cunoscut la Roma, a fost răpit împreună cu 250 de creştini de către militanţii Statului Islamic. După trei luni de torturi şi cereri de a renunţa la credinţa lor, cu marea lor uimire, li s-a permis să se întoarcă la casele lor. Motivul care le-a fost dat de către oamenii din ISIS este că "creştinii n-au luat armele împotriva musulmanilor şi au făcut asta din cauza credinţei lor". Pentru părintele Mourad, precum şi pentru noi, aceasta a fost o minune!
După aceea urmează drumul lung al reconcilierii, pentru a obţine o nouă relaţie durabilă în pace şi armonie, cu acel vecin care ţi-a provocat atâta durere. Se începe simţindu-se înconjuraţi de iubirea lui Dumnezeu. Acesta este singurul combustibil care mişcă la iertarea durerii pierderii copiilor, a mamelor a tuturor bunurilor lor, a sănătăţii lor, a proiectelor lor... La această voinţă de iertare trebuie adăugată mărturia "persoanelor bune", care te însoţesc pe acest drum de iertare.
Prietenul meu Silwanos era "om bun". N-a voit niciodată să fie un arhiepiscop. A devenit arhiepiscop şi în mod strălucitor, în Biserica siriacă ortodoxă. A murit în urmă cu două luni la Homs, în Siria, oraşul care mărturiseşte iubirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi. Avea 52 de ani, a murit de cancer din cauza lipsei de îngrijiri. Orfan încă de la vârstă fragedă, Silwanos a fost crescut de surori călugăriţe, unde a ajuns pentru a găsi chemarea sa călugărească, împreună cu fratele său. A lucrat neobosit pentru orfanii din regiune. Mulţi îşi amintesc de îmbrăcămintea sa închisă pe străzi în timpul bombardamentelor, când îi căuta pe copii pentru a-i salva. Cu sau fără bombardament n-a încetat niciodată să se ocupe de ei şi imediat ce bombele au încetat, a redeschis şcoli şi noi aziluri. Chiar în mijlocul războiului, în 2017, a venit la Bruxelles aducând mari valize pline de desene ale copiilor din Alep, Homs şi Damasc. Desenele erau înţelese ca scrisori adresate politicienilor, cerându-le să mărească ajutoarele umanitare şi pentru a arăta ceea ce era viaţa lor zilnică. Aşadar... ştiţi de unde vine acest desen. Cu o altă ocazie, aş putea să vă povestesc despre insultele şi despre umilirile pe care Silwanos le-a primit de la unii politicieni europeni. Eu eram furioasă, însă el văzuse lucruri mai rele în viaţă. A promis să se roage pentru ei. S-a întors la Homs, unde i-a slujit pe săraci până la ultima sa respiraţie.
Sacrificiul merge împreună cu iubirea profund înrădăcinată, aceea care te face să întinzi mâna către fraţi tăi şi surorile tale. În timpul primului blocaj COVID în India, milioane de muncitori au rămas blocaţi timp de multe zile fără muncă şi fără adăpost, aşteptând un pic de spaţiu în tren pentru a se întoarce acasă. Un grup numit reţeaua "Primele Comunităţi Creştine" din India, care include laici şi călugări, a luat iniţiativa de a distribui hrană şi apă, precum şi măşti şi gel dezinfectant celor din tren. Membrii acestor Mici Comunităţi Creştine sunt săraci ca aceia care au nevoie de ajutor, însă au încredere deplină în puterea rugăciunii şi a Providenţei. Au organizat rugăciuni de acasă, însă folosind megafoane pentru a recita litaniile de pe acoperiş, în aşa fel încât cei din tren să se poată uni cu ei. Trebuie să ne amintim asta: iadul tremură la sunetul rugăciunilor săracilor!
Şi a ne priva de ceva, post, abnegaţie, spune Sfântul Părinte. Să-i luăm în considerare pe preoţii mulţi şi surorile răpiţi în Africa, ce sunt ţinuţi ca răscumpărare de către miliţii. Vor bani pentru a cumpăra alte arme şi a continua să răpească! Astfel, decizia luată de episcopii nigerieni săptămâna trecută, împreună cu familiile victimelor, este de a nu plăti nicio răscumpărare pentru niciunul dintre ei. Într-un mesaj clar adresat teroriştilor, arhiepiscopul Kaigama a spus: "Fiii noştri nu sunt de vânzare!". A asuma responsabilitatea de a nu plăti este o cruce foarte grea. Fraţii noştri din Nigeria sunt în post de viaţă, având speranţa unei alte minuni ca aceea a părintelui Mourad.
Avem mult de învăţat de la ei.
Oare suntem aşezaţi pe crucea lor? Trebuie să ştim că sunt gata să ne ajute să ducem crucea noastră! Cu viaţa lor, rugăciunea lor şi moartea lor. Amintiţi-vă de tabloul de familie din Siria; în aşa fel încât să le putem spune într-o zi că lungul lor Calvar spre Înviere n-a fost zadarnic!
Mulţumesc pentru atenţie.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
