Un album foarte actual al amintirii
Cu valiza carităţii
de cardinal Angelo Comastri
În 1979, întorcându-se de la Oslo unde a primit Premiul Nobel pentru Pace, Maica Tereza s-a oprit la Roma. Diferiţi jurnalişti s-au îngrămădit în curtea exterioară a locuinţei Misionarelor Carităţii la Celio. Maica Tereza nu s-a sustras de la jurnalişti, i-a primit ca fii, punând în mâna fiecăruia o mică medalie a Neprihănitei. O întrebare a fost un pic caraghioasă: "Maică, dumneavoastră aveţi şaptezeci de ani! Când veţi muri lumea va fi ca înainte. Ce s-a schimbat după atâta trudă? Odihniţi-vă! Nu merită să faceţi atâta trudă: lumea nu se schimbă!".
Maica Tereza ar fi putut să reacţioneze cu un pic de mânie sfântă, în schimb a avut un zâmbet luminos, ca şi cum i-ar fi dat un sărut: "Nu m-am gândit niciodată că pot să schimb lumea! Am încercat numai să fiu o picătură de apă curată în care să se poată oglindi iubirea lui Dumnezeu. Vi se pare puţin?".
Jurnalistul n-a reuşit să răspundă, în timp ce în jur s-a creat tăcerea ascultării. Maica Tereza s-a adresat jurnalistului "obrăznicuţ": "Încercaţi să fiţi şi dumneavoastră o picătură de apă curată şi astfel vom fi doi. Sunteţi căsătorit?" - "Da, maică" - "Să-i spuneţi şi soţiei dumneavoastră şi astfel vom fi trei. Aveţi copii?" - "Trei copii" - "Să le spuneţi şi copiilor dumneavoastră şi astfel vom fi şase...". Nu era nevoie de adăugat altceva: Maica Tereza a spus clar că fiecare dintre noi are un mic, indispensabil, capital de iubire pe care trebuie să ne preocupăm să-l investim: restul este divagare inutilă sau polemică sterilă sau mască de dezangajare. Maica Tereza spunea adesea: "Este inutil a striga «e întuneric!». Astfel întunericul rămâne. Dacă vrei să-l învingi aprinde o lumină: şi începe tu, fără a-i aştepta pe alţii".
În 1985 este invitată la ONU de secretarul general care o prezintă cu cuvinte pe care Maica Tereza ar fi preferat să nu le audă: "Este femeia cea mai puternică de pe pământ, este cu adevărat Naţiunile Unite pentru că în inima sa este loc pentru săracii din toate naţiunile". Maica Tereza a răspuns: "Sunt numai o săracă femeie care se roagă. Rugându-mă, Isus îmi pune în inimă iubirea sa şi eu alerg ca s-o dăruiesc tuturor săracilor pe care-i întâlnesc. Rugaţi-vă şi voi şi lăsaţi-vă umpluţi de iubirea lui Isus şi alergaţi ca s-o dăruiţi săracilor care aşteaptă de-a lungul străzii vieţii voastre. Poate la etajul casei voastre sau poate chiar în casa voastră, cineva aşteaptă iubirea voastră".
În 1988, Maica Tereza a venit în parohia mea din Porto Santo Stefano all'Argentario. A fixat ca o fetiţă acel scenariu unic: "Într-un loc aşa de frumos, şi voi trebuie să vă preocupaţi să aveţi suflete frumoase". Au fost suficiente acele cuvinte pentru a declanşa vibraţia inimii a peste douăzeci de mii de persoane.
La sfârşitul veghii de rugăciune s-a petrecut un fapt pe care îl am mereu viu în amintire şi amintindu-mi-l şi astăzi mă emoţionez profund. Un industriaş bogat mi-a manifestat intenţia de a dărui Maicii Tereza vila sa pentru a primi bolnavi de SIDA. El avea în mână cheile pentru a le înmâna maicii care a răspuns prompt: "Trebuie să mă rog, să mă gândesc: nu ştiu dacă este lucru bun să aduc bolnavii de SIDA într-un loc de mare turism. Şi dacă vor fi refuzaţi? Ar suferi de două ori!". Ce libertate interioară! Însă nouă tuturor, oameni cu puţină credinţă, ni se părea că Maica Tereza urma să piardă o ocazie frumoasă. Un domn distins, care a asistat la dialog, a simţit datoria de a sfătui: "Între timp luaţi cheile, apoi se va vedea...". Maica Tereza, fără nicio ezitare, probabil simţindu-se rănită în ceea ce avea mai drag şi preţios, a încheiat discursul spunând cu hotărâre: "Nu, pentru că ceea ce nu-mi este de folos, mă apasă!".
În 1990, un fotograf indiscret făcea flash-uri continue în faţa chipului Maicii Tereza în Biserica "San Gregorio al Celio". Eram prezent. L-am rugat s-o lase în pace pe maică şi mi-am permis să spun: "De ce sunteţi aşa de insistent?". Răspuns: "Vreau să fotografiez de aproape ochii Maicii Tereza". Am adăugat: "Dar pentru ce?". Răspuns: "Maica Tereza nu are o faţă foarte frumoasă, dar are ochii cei mai fericiţi pe care i-am întâlnit vreodată. Nici măcar ochii reginelor sau ai actriţelor mai vestite nu sunt aşa de fericiţi. De ce?". I-am spus asta maicii. "Secretul este atât de simplu", a răspuns ea. "Ochii mei sunt fericiţi, pentru că mâinile mele şterg atâtea lacrimi. Faceţi aşa şi dumneavoastră: vă asigur că veţi găsi atâta bucurie şi vă va străluci în ochi".
Odată mi-am permis să întreb: "Maică, dumneavoastră călătoriţi mereu: când sunteţi la Roma, când sunteţi la New York, când sunteţi la Tokyo, când sunteţi la Londra. Unde aveţi dumneavoastră domiciliul?". Mi-a răspuns: "Cu inima am luat domiciliu la Betleem! Acolo se respiră simplitate, sărăcie, umilinţă. Acolo se înţelege ceea ce contează şi face fericită viaţa. Astăzi atâtea persoane caută fericirea din afară, în bani, în succes, în distracţie, în timp ce fericirea depinde de ceea ce eşti înăuntrul tău. Cine are inima limpede şi curată şi liberă de orgoliu şi egoism înţelege că totul se află acolo unde ne aflăm. Şi, de aceea, fericirea o purtăm mereu cu noi".
Am văzut-o pe Maica Tereza ultima dată la 22 mai 1997 în casa din via Casilina: era obosită, respira cu dificultate. Mi-a spus: "Vin de la New York şi stau câteva zile la Roma pentru a vizita surorile mele şi săracii mei, apoi trebuie să merg la Dublin, unde ne îngrijim de atâţia alcoolici, apoi trebuie să merg la Londra unde ducem un pic de iubire săracilor care dorm sub podurile Tamisei, apoi... apoi...".
A fost spontan, din partea mea, să reacţionez: "Maică, dar asta este o nebunie! Nu puteţi înfrunta această trudă enormă: nici măcar un tânăr n-ar putea rezista la un asemenea ritm". M-a ascultat, a făcut o clipă de tăcere, apoi m-a fixat cu dulceaţă şi mi-a spus: "Dragul meu episcop, viaţa este una singură, nu este ca sandalele pe care le pot schimba, şi trebuie s-o dedic în întregime pentru a semăna iubire până la ultima respiraţie. Aminteşte-ţi că atunci când vom muri vom duce cu noi numai valiza carităţii. Este valabil şi pentru tine: umple-o, câtă vreme mai ai timp!". Aceste cuvinte îmi răsună în suflet în fiecare dimineaţă când mă trezesc şi în fiecare seară când închei ziua: am pus ceva în valiza carităţii? Dacă n-am pus nimic, am pierdut în mod inutil o zi.
(După L'Osservatore Romano, 5 septembrie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
