Prezentăm lectio divina pentru seminarişti rostită de Benedict al XVI-lea vineri 20 februarie 2009, în vizită la Seminarul Mare din Roma în ajunul sărbătorii "Sfânta Fecioară Maria a Încrederii".
Domnule cardinal, iubiţi prieteni,
Pentru mine este mereu o mare bucurie să fiu în seminarul meu, să-i văd pe viitorii preoţi din dieceza mea, să fiu cu voi sub semnul sfintei Fecioare Maria a Încrederii. Împreună cu ea care ne ajută şi ne însoţeşte, ne dă realmente certitudinea că suntem mereu ajutaţi de harul divin, să mergem înainte!
Vrem să vedem acum ce ne spune sfântul Paul cu acest text: "Aţi fost chemaţi la libertate". Libertatea în toate timpurile a fost marele vis al omenirii, încă de la începuturi, dar îndeosebi în epoca modernă. Ştim că Luther s-a inspirat din acest text din Scrisoarea către Galateni şi concluzia a fost că regula monastică, ierarhia, magisteriul i-au apărut ca un jug de sclavie de care trebuia să se elibereze. După aceea, perioada iluminismului a fost în totalitate condusă, pătrunsă de această dorinţă de libertate, care se considera că în sfârşit a fost obţinută. Dar şi marxismul s-a prezent ca drum spre libertate.
Ne întrebăm în seara aceasta: ce este libertatea? Cum putem fi liberi? Sfântul Paul ne ajută să înţelegem această realitate complicată care este libertatea introducând acest concept într-un context de viziuni antropologice şi teologice fundamentale. El spune: "Această libertate să nu devină un pretext pentru a trăi conform cărnii, ci prin iubire să fiţi unii în slujba altora". Rectorul ne-a spus deja: "carnea" nu este trupul, ci "carnea" - în limbajul sfântului Paul - este expresie a absolutizării eu-lui, a eu-lui care vrea să fie totul şi să ia totul pentru sine. Eu-l absolut, care nu depinde de nimic şi de nimeni, pare, în definitiv, să posede realmente libertatea. Sunt liber dacă nu depind de nimeni, dacă pot să fac tot ceea ce vreau. Dar tocmai această absolutizare a eu-lui este "carne", adică este degradare a omului, nu este cucerire a libertăţii: libertinismul nu este libertate, este mai degrabă falimentul libertăţii.
Şi Paul îndrăzneşte să propună un paradox puternic: "Prin iubire, fiţi în slujire" (în greceşte: douleuete); adică libertatea se realizează în mod paradoxal în slujire; devenim liberi, dacă devenim slujitorii unii altora. Şi astfel Paul pune toată problema libertăţii în lumina adevărului omului. A se reduce la carne, aparent ridicându-se la rangul de divinitate - "Numai eu sunt omul" - introduce în minciună. Pentru că în realitate nu este aşa: omul nu este un absolut, ca şi cum eu-l poate să se izoleze şi să se comporte numai după propria voinţă. Este împotriva adevărului fiinţei noastre. Adevărul nostru este că, înainte de toate, suntem creaturi, creaturi ale lui Dumnezeu şi trăim în relaţie cu Creatorul. Suntem fiinţe relaţionale. Şi numai acceptând această relaţionalitate a noastră intrăm în adevăr, altminteri cădem în minciună şi în ea, la sfârşit, ne distrugem.
Suntem creaturi, deci dependenţi de Creator. În perioada iluminismului, acest lucru apărea mai ales ateismului ca o dependenţă de care trebuia să se elibereze. Însă, în realitate, dependenţă fatală ar fi numai dacă acest Dumnezeu creator ar fi un tiran, nu o fiinţă bună, numai dacă ar fi aşa cum sunt tiranii umani. În schimb, dacă acest Creator ne iubeşte şi dependenţa noastră înseamnă a fi în spaţiul iubirii sale, în acest caz tocmai dependenţa este libertate. De fapt în felul acest suntem în iubirea Creatorului, suntem uniţi cu el, cu toată realitatea sa, cu toată puterea sa. Deci acesta este primul punct: a fi creatură înseamnă a fi iubiţi de Creator, a fi în această relaţie de iubire pe care el ne-o dăruieşte, cu care el ne preîntâmpină. Din asta derivă înainte de toate adevărul nostru, care este, în acelaşi timp, chemare la iubire.
Şi, de aceea, a-l vedea pe Dumnezeu, a ne orienta spre Dumnezeu, a-l cunoaşte pe Dumnezeu, a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, a ne insera în voinţa, adică în iubirea lui Dumnezeu înseamnă a intra tot mai mult în spaţiul adevărului. Şi acest drum al cunoaşterii lui Dumnezeu, al relaţiei de iubire cu Dumnezeu este aventura extraordinară a vieţii noastre creştine: deoarece cunoaştem în Cristos chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care ne iubeşte până la cruce, până la dăruirea de sine însuşi.
Însă relaţionalitatea creaturală implică şi un al doilea tip de relaţie: suntem în relaţie cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp, ca familie umană, suntem în relaţie şi unul cu altul. Cu alte cuvinte, libertatea umană înseamnă, pe de o parte, a fi în bucurie şi în spaţiul amplu al iubirii lui Dumnezeu, dar implică şi a fi una cu celălalt şi pentru celălalt. Nu există libertate împotriva celuilalt. Dacă eu mă absolutizez, devin duşmanul celuilalt, nu mai putem convieţui şi toată viaţa devine cruzime, devine faliment. Numai o libertate împărtăşită este o libertate umană; în faptul de a fi împreună putem intra în simfonia libertăţii.
Deci acesta este un alt punct de mare importanţă: numai acceptându-l pe celălalt, acceptând şi aparenta limitare care derivă pentru libertatea mea din respectul faţă de libertatea celuilalt, numai inserându-mă în reţeaua de dependenţe ne face, în sfârşit, o unică familie, eu sunt în drum spre eliberarea comună.
Aici apare un element foarte important: care este măsura împărtăşirii libertăţii? Vedem că omul are nevoie de ordine, de drept, pentru ca astfel să-şi poată realiza libertatea sa care este o libertate trăită în comun. Şi cum putem găsi această ordine justă, în care nimeni nu este asuprit, ci fiecare poate să dea contribuţia sa pentru a forma acest tip de concert al libertăţilor? Dacă nu există un adevăr comun al omului care apare în viziunea lui Dumnezeu, rămâne doar pozitivismul şi există impresia a ceva impus în manieră chiar violentă. Din asta rezultă această răzvrătire împotriva ordinii şi a dreptului ca şi cum ar fi vorba de o sclavie.
Dar dacă putem găsi ordinea Creatorului în natura noastră, ordinea adevărului care dă fiecăruia locul său, ordinea şi dreptul pot fi tocmai instrumente de libertate împotriva sclaviei egoismului. A sluji unul altuia devine instrument al libertăţii şi aici am putea introduce o întreagă filozofie a politicii conform doctrinei sociale a Bisericii, care ne ajută să găsim această ordine comună care dă fiecăruia locul său în viaţa comună a omenirii. Deci prima realitate care trebuie respectată este adevărul: libertatea împotriva adevărului nu este libertate. A sluji unul altuia creează spaţiul comun al libertăţii.
Şi apoi Paul continuă spunând: "Legea îşi are plinătatea într-un singur precept: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»". În spatele acestei afirmaţii apare misterul lui Dumnezeu întrupat, apare misterul lui Cristos care în viaţa sa, în moartea sa, în învierea sa devine legea vie. Imediat, primele cuvinte din lectura noastră - "Sunteţi chemaţi la libertate" - fac aluzie la acest mister. Am fost chemaţi de evanghelie, am fost chemaţi realmente în Botez, în participarea la moartea şi la învierea lui Cristos, şi în felul acesta am trecut de la "carne", de la egoism la comuniunea cu Cristos. Şi astfel suntem în plinătatea legii.
Probabil cunoaşteţi cu toţii cuvintele frumoase ale sfântului Augustin: "Dilige et fac quod vis - Iubeşte şi fă ceea ce vrei". Ceea ce spune Augustin este adevărul, dacă am înţeles bine cuvântul "iubire". "Iubeşte şi fă ceea ce vrei", dar trebuie realmente să fi pătruns în comuniunea cu Cristos, să ne fi identificat cu moartea şi învierea sa, să fim uniţi cu el în comuniunea trupului său. În participarea la sacramente, în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, realmente voinţa divină, legea divină intră în viaţa noastră, voinţa noastră se identifică cu voinţa sa, devin o singură voinţă şi astfel suntem realmente liberi, putem realmente să facem ceea ce vrem, deoarece vrem cu Cristos, vrem în adevăr şi cu adevărul.
Aşadar, să-l rugăm pe Domnul să ne ajute în acest drum început cu Botezul, un drum de identificare cu Cristos care se realizează mereu din nou în Euharistie. În rugăciunea euharistică a III-a se spune: "Să devenim un singur trup şi un sigur suflet în Cristos". Este un moment în care, prin Euharistie şi prin adevărata noastră participare la misterul morţii şi învierii lui Cristos, devenim un singur suflet cu el, suntem în această identitate a voinţei şi astfel ajungem realmente la libertate.
În spatele acestui cuvânt - legea este împlinită - în spatele acestui unic cuvânt care devine realitate în comuniunea cu Cristos, apar în spatele Domnului toate figurile sfinţilor care au intrat în această comuniune cu Cristos, în această unitate a fiinţei, în această unitate cu voinţa sa. Apare mai ales sfânta Fecioară Maria, în umilinţa sa, în bunătatea sa, în iubirea sa. Sfânta Fecioară ne dă această încredere, ne ia de mână, ne conduce, ne ajută în drumul acestei uniri cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea încă din primul moment şi a exprimat această unire în acel "fiat" al său.
Şi în sfârşit, după aceste cuvinte frumoase, încă o dată în Scrisoare există o aluzie la situaţia un pic tristă a comunităţii galatenilor, atunci când Paul spune: "Dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi între voi, aveţi grijă să nu vă nimiciţi unii pe alţii... Umblaţi în Duh". Mi se pare că în această comunitate - care nu mai era pe drumul comuniunii cu Cristos, ci al legii exterioare a "cărnii" - apar desigur şi polemici şi Paul spune: "Voi deveniţi ca animalele sălbatice, unul îl muşcă pe celălalt". Astfel face aluzie la polemicile care se nasc acolo unde credinţa degenerează în intelectualism şi umilinţa este înlocuită de aroganţa de a fi mai bun decât celălalt.
Vedem bine că şi astăzi există lucruri asemănătoare acolo unde, în loc să se insereze în comuniunea cu Cristos, în trupul lui Cristos care este Biserica, fiecare vrea să fie superior celuilalt şi cu aroganţă intelectuală vrea să facă să se creadă că el ar fi mai bun. Şi astfel se nasc polemicile care sunt distructive, se naşte o caricatură a Bisericii, care ar trebui să fie o singură inimă şi un singur suflet.
În acest avertisment al sfântului Paul trebuie să găsim şi astăzi un motiv de cercetare a cugetului: să nu credem că suntem superiori celuilalt, ci să fim în umilinţa lui Cristos, să fim în umilinţa sfintei Fecioare Maria, să intrăm în ascultarea credinţei. Tocmai aşa se deschide realmente şi pentru noi marele spaţiu al adevărului şi al libertăţii în iubire.
În sfârşit, vrem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a arătat chipul său în Cristos, pentru că ne-a dăruit-o pe sfânta Fecioară Maria, ne-a dăruit pe sfinţi, ne-a chemat să fim un singur trup, un singur suflet cu el. Şi să ne rugăm să ne ajute ca să fim tot mai inseraţi în această comuniune cu voinţa sa, pentru a găsi astfel, împreună cu libertatea, iubirea şi bucuria.
(După Zenit, 22 februarie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
