La şcoala lui Moise în ariditatea pustiului contemporan
Colocviu cu Pietro Bovati, predicator al exerciţiilor spirituale la Ariccia
De Nicola Gori
Întâlnire personală cu Dumnezeu în rugăciune, dar şi în încredere, până la transformarea ei chiar în ciocnire, numai să se ajungă la înţelegerea că iubirea divină vrea ceea ce este mai bine pentru om. Porneşte de la Scriptură, îndeosebi de la Cartea Exodului şi de la Evanghelia lui Matei, iezuitul Pietro Bovati, secretar al Comisiei Pontificale Biblice, pentru meditaţiile de la exerciţiile spirituale de Postul Mare care se desfăşoară în casa "Divin Maestro" din Ariccia, de la 1 la 6 martie 2020. Predicatorul - care a ales ca temă "«Rugul ardea cu foc» (Ex 3,2). Întâlnirea între Dumnezeu şi om, în lumina Cărţii Exodului, a Evangheliei lui Matei, a rugăciunii Psalmilor" - explică unele detalii şi motivaţiile în acest interviu la "L'Osservatore Romano".
De ce alegerea acestei teme?
Suntem în timpul Postului Mare, care are ca dimensiune fundamentală aceea de a ne ajuta să intrăm în profunzimile spirituale ale ascultării lui Dumnezeu. Pentru aceasta am organizat reflecţiile pe tema întâlnirii personale cu Domnul, care este principiul oricărei reforme a vieţii, al oricărei schimbări, al oricărei transformări. Acest drum ne duce la înţelegerea misterului Paştelui ca mister al mântuirii noastre. Cred că este foarte important să ne concentrăm asupra textelor care să ne ajute să simţim din nou importanţa rugăciunii ca întâlnire personală cu Dumnezeu, ca ascultare a Celui care vorbeşte. Interpretez această experienţă ca experienţă profetică. Profetul este omul care, ascultând glasul Domnului şi simţind forţa sa de bine, poate să meargă în lume ducând tot acest cuvânt, care este de avertizare, de mângâiere, de drum spre viaţă. Am ales ca schemă textul din Exod care ne este oferit şi de liturgie pentru a înţelege acest drum spre Paşti. M-am gândit să leg şi diferitele texte, care sunt obiect de rugăciune, cu texte paralele din Matei. Această Evanghelie, într-un anumit sens, reia figura lui Moise, arătând că Isus Cristos este noul Moise, care trăieşte ca Moise ducând poporul spre Paştele veşnic.
Dumneavoastră faceţi referinţă la Cartea Exodului. Ce spune acest text oamenilor din timpul nostru?
Textul este profetic, adică nu relatează numai o istorie din trecut, ci în ea indică necesitatea pentru om de a merge, de a trece prin încercări, de a avea încredere în Dumnezeu care călăuzeşte. Şi invită să aibă încredere şi în cei pe care Dumnezeu i-a stabilit în istorie ca oameni ai săi, ca aceia care arată cum să se meargă pe acest drum. O cale care nu este altceva decât aceea a poruncilor, a Bibliei. Este o cale care conduce la adevărata fericire, adică la pământul bun unde curg lapte şi miere, care este o imagine a fericirii veşnice. Textele antice au această forţă profetică pentru a indica simbolic ce anume trăim astăzi în traversările noastre, în încercările noastre, în dificultăţile noastre. Mereu cu încrederea că Dumnezeu ne însoţeşte, îndeosebi prin cei pe care i-a stabilit ca slujitori ai săi.
De ce afirmaţi că totul a început din pustiu?
Pustiul este o mare metaforă a vieţii. Este locul în care trebuie să se trăiască experienţa a ceea ce lipseşte. Este locul credinţei, al foamei, al întâlnirilor cu duşmani periculoşi, al traversărilor, unde se experimentează noaptea. Este simbolic al sensului pe care noi îl dăm despre viaţă, precum ceva dificil care ne provoacă frică. Însă avem coloana de foc, Moise care ne indică drumul, semnele prezenţei sale. Asta ne dă nouă curajul de a continua să mergem, nu numai în credinţa în Dumnezeu, ci şi în capacitatea de a lucra în slujba fraţilor. Pentru ce pustiul este simbolul vieţii? Pentru că viaţa este fragilă, în timp ce inima aspiră la o realitate de fericire veşnică ce ne este promisă dacă mergem, dacă străbatem pustiul.
Pentru ce motiv uniţi lupta şi rugăciunea?
Scriptura ne învaţă asta, încă de la primele manifestări. Omul merge la Dumnezeu cerând şi voind. Este semnificativă marea imagine a lui Iacob care luptă cu un personaj misterios, care este un înger, probabil însuşi Dumnezeu, pentru a obţine binecuvântarea. Această imagine aparţine istoriei biblice şi istoriei noastre. Când există o dificultate omul merge la Dumnezeu pentru a încerca să-l convingă, pentru a obţine ceva. Este un soi de corp la corp, până când omul înţelege că adevărata victorie este să se încredinţeze şi să se abandoneze misterului lui Dumnezeu. El are o iubire mai mare decât aceea pe care omul o are faţă de sine însuşi. Deci este un drum care porneşte de la a voi să obţinem ceea ce vrem, până când ajungem în rugăciune să înţelegem că adevărata victorie este a înţelege că Dumnezeu vrea adevăratul nostru bine. Deci, a învăţa să-l lăsăm pe Domnul să acţioneze, să ne abandonăm Lui ca pruncul în braţele mamei.
Mai este spaţiu pentru prezenţa lui Dumnezeu în societăţile noastre?
Societatea noastră a devenit foarte dificilă sub acest punct de vedere, foarte rebelă. Trebuie să înfruntăm şi noi această luptă şi să înţelegem ce se ascunde în spatele acestei dorinţe de bunuri materiale, al acestei preocupări a vieţii, care este prezentă în toţi oamenii. Trebuie să încercăm să deschidem societatea la acea mângâiere care este speranţa, care înseamnă a merge dincolo de necesităţile materiale pentru a sătura inima cu un bun spiritual. În ariditatea pustiului, care este aceea din lumea noastră, misiunea noastră este ca aceea a lui Moise, a lui Cristos. Este misiunea de a hrăni, de a da apa pentru a ajuta plăgile, a merge în întâmpinarea nevoilor oamenilor, făcând să simtă acea iubire care de fapt este ceea ce omul doreşte: să fie mântuit în precaritatea sa.
Cum aţi primit chemarea de a predica exerciţiile spirituale?
Într-un anumit sens am simţit un pic de încurcătură, un sentiment de nevrednicie, de nepregătire, aproape de spaimă în faţa unei misiuni pe care o consider desigur foarte importantă. Aceasta este caracteristica oricui care este chemat să presteze o slujire în Biserică. Nu trebuie să presupună că este cine ştie cine, ci dacă este chemat, trebuie să spună numai: sunt gata să fac ceea ce mi se cere. Aşadar, am intrat în rugăciune şi am cerut Domnului să mă ajute ca să ajut persoane care au responsabilităţi foarte mari. Persoane care uneori sunt ele însele în dificultate, pentru că nevoile lumii sunt mari. Există critici, ostilităţi, şi de aceea trebuie ajutate să trăiască din credinţă pornind de la o anumită familiaritate cu Scriptura: în sinteză, a le ajuta să găsească încredere şi mângâiere în slujirea lor.
(După L'Osservatore Romano, 1 martie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
