Faţă în faţă cu cardinalul Gianfranco Ravasi
Iubirea faţă de cuvânt ca o căutare a punctelor de lumină în ceaţa lumii
de Andrea Monda
Întâlnirea cu cardinalul Gianfranco Ravasi în primele zile ale anului având încă asupra noastră senzaţiile înmormântării lui Benedict al XVI-lea, în Piaţa "Sfântul Petru" în acea zi de 5 ianuarie învăluită în ceaţă, şi tocmai ceaţa este imaginea care ne însoţeşte de-a lungul conversaţiei noastre care porneşte de la moştenirea pontificatului lui Joseph Ratzinger cu referinţă deosebită la Curtea Neamurilor, locul dialogului cu necredincioşii. Îl întreb pe cardinal care sunt dificultăţile astăzi pentru acel dialog, dat fiind că pare depăşită confruntarea între credincioşi şi necredincioşi de o apatie generalizată cu privire la fenomenul religios.
Lumea mai mult decât "împotriva lui Dumnezeu" pare că a învăţat să trăiască "fără Dumnezeu". Care este curtea pentru cei "indiferenţi"?
Acesta este nodul, problema fundamentală pe care am pus-o şi recent la Curtea Neamurilor (dat fiind că mi-a cerut cardinalul Tolentino să continui să colaborez la ea): problema fundamentală, astăzi, este tocmai aceasta a indiferenţei. Este greu de a găsi interlocutori, fie în domeniul credinciosului autentic, format, care să aibă o viziune, fie de cealaltă parte a ateului care să nege în mod coerent şi conştient, ca Nietzsche sau ca Marx. Atmosfera este aceea a unui soi de ceaţă (şi aici se pun atâtea alte probleme, şi de tip moral) motiv pentru care cu greu se caută şi se găseşte; este ca şi cum am sta în faţa unui zid de cauciuc şi este greu cu teme ca acelea despre Dumnezeu sau despre valori, transcendenţa... să se facă o provocare care să trezească o reacţie. Despre aceasta am vorbit cu ceva timp în urmă cu Charles Taylor, filozoful canadian mare studios al secularizării. Problema este acum aceea de a încerca să se solicite câteva întrebări deoarece, cred eu, calea principală este aceea a provocării prin întrebare. Una din următoarele Curţi pe care le vom face va fi la Milano şi va trata tema tăcerii, care pare la prima vedere o temă probabil slabă, legată de dimensiunea mistică şi contemplativă, şi totuşi s-a revelat o temă capabilă să stimuleze interesul şi întrebările autentice. Cred că este mereu important a avea "instrumentarul" corect, care este apoi tot cel evanghelic, pentru că textele Evangheliei sunt cele care permit mai mult provocarea, un acces incisiv la celălalt, ca un soi de "pinten". Pe de altă parte încă sunt convins că, aşa cum spunea Pascal, "omul îl depăşeşte infinit pe om", motiv pentru care întrebarea locuieşte mereu în inima omului. Îmi vine în minte imaginea dintr-o poezie a lui Brecht: "Sunt aşezat la marginile drumului, şoferul schimbă direcţia, eu nu ştiu de unde vin, nici unde merg. Şi atunci pentru ce aştept cu atâta nerăbdare schimbarea direcţiei?", care după aceea aminteşte întrebarea lui Pavese: "Nu ne-a fost promis nimic, atunci pentru ce aşteptăm?". Aici trebuie să ne întoarcem, la întrebare, aici trebuie să muncim, şi la nivelul evanghelizării. Cateheza însăşi simte de mulţi ani o puternică scădere de tensiune, şi atunci probabil că trebuie să se insiste asupra unor elemente care rămân încă fundamentale: sensul radical al fiinţei şi al existenţei.
Să vorbim iarăşi despre acea "ceaţă" care învăluie lumea străbătută de indiferenţă, iar discuţia alunecă în mod inevitabil asupra problemelor de tip etic.
Înainte de toate este necesar să facem referinţă la o problemă prealabilă, legată de tema naturii. Nu mai există un concept de natură umană împărtăşit. Odinioară era clar: agere sequitur esse, ontologia precedă deontologia, ştim cum suntem, deci acţionăm în consecinţă. Însuşi Kant care mută accentul pe Eu, pe subiectiv, vorbeşte fie despre "legea morală dinăuntrul meu", fie despre "cerul înstelat deasupra mea", adică există două obiectivităţi, cea interioară şi cea din exteriorul meu. Toate acestea astăzi nu mai există, pentru aceasta eu propune să ne întoarcem la o definiţie a fiinţei umane pornind de la conceptul de "relaţie". Cum spune filozoful francez J. L. Nancy: de la Ego sum trebuie să trecem la Ego cum. Deci relaţia, care este apoi una din componentele fundamentale şi ale fiinţei umane în lumea digitală. Comunicarea între umani în Reţea este chestiune foarte problematică, foarte bogată pe de o parte, dramatică pe de altă parte. Cred că este urgent a reconsidera toată problema relaţiei în acest nou context reafirmând iarăşi elementul capital al iubirii şi al relaţiei, pentru că bine sau rău bărbaţii şi femeile încă se îndrăgostesc. Relaţie care înseamnă şi "trup", creştinismul este trupesc, dar relaţie înseamnă şi "risc", pentru că, Reţeaua o demonstrează, unde există relaţie poate să fie şi ură, violenţă, să ne gândim la fenomenul haters-ilor care populează web-ul.
Dumneavoastră aţi fost printre primii care au intrat în divulgarea populară a cuvântului prin televiziune; ce amintire aveţi din acea experienţă?
A fost o experienţă lungă, de 29 de ani, în cadrul unei televiziuni comerciale. Un cunoscut critic de televiziune a afirmat că importanţa acelei transmisiuni se afla în faptul că în mod tendenţial nu era "de televiziune", adică era provocatoare întrucât era făcut mai mult din cuvinte; imaginile erau puţine, de context şi tocmai această provocare a fost secretul succesului său. A fost ca şi cum ar fi trezit o nostalgie de cuvânt într-un timp în care imaginea începea să triumfeze. Dar este şi faptul că acel cuvânt pe care eu îl prezentam era cuvântul biblic, un cuvânt care demonstrează adevărul semnificaţiei etimologice lui "cuvânt", care derivă de la "parabolă", deci ca atare presupune capacitatea de a crea imaginea. Din acest punct de vedere se poate spune că Isus cu parabolele făcea deja televiziune deoarece "arăta" relatările sale. Parabolele lui Isus sunt ca un soi de "scenariu" cu multe neprevăzute, să ne gândim la bunul samaritean... Biblia este în mod tendenţial un limbaj simbolic şi ca atare narativ.
Astăzi televizorul a lăsat spaţiu Reţelei şi social, şi în acest caz dumneavoastră aţi fost printre primii, şi sunteţi foarte activ pe Twitter. Însă nu există riscul simplificării excesive şi pentru cuvântul lui Dumnezeu?
Riscul există. Social trăiesc desigur pe cuvânt, însă într-un anumit sens l-au trădat. Octavio Paz, medaliat mexican cu premiul Nobel, spunea că un popor începe să se corupă atunci când se corupe gramatica sa; corupţia cuvântului este semnul crizei. Trebuie recunoscut că acest drum, faţă de cel principal al discursului articulat, este fără îndoială o pierdere, însă pe de altă parte există totuşi mereu o valoare pozitivă, care se află în esenţialitate: dacă reuşeşti să spui cu claritate şi cu puţine cuvinte, dar incisive şi decisive, ai o "dâră" mai mare în cadrul amintirii celui care ascultă. Experienţa mea pe Twitter confirmă asta. În aceste ultime timpuri am schimbat uşor stilul cu care mă mişc pe Twitter, făcându-l întocmai mai interogativ. Înainte postam mai mult declaraţii sau comunicări, acum pun întrebări: de exemplu, recent am relatat care este "locul meu de suflet" când duminica merg prin Roma şi a indicat unele locuri, de exemplu Extazul Sfintei Tereza al lui Bernini. Şi am adăugat întrebarea: "Care este locul vostru de suflet?", şi au venit 1500 de răspunsuri. Iată, întrebarea deschide la relaţie. Marshall McLuhan era convins că moderna comunicare era extensie a corpului uman (să ne gândim la telefon sau la televiziune). Acum s-a schimbat totul, atmosfera în care ne mişcăm, relaţia şi limbajul nu mai sunt cele dinainte, avem o mare provocare: suntem cufundaţi într-un ocean, s-ar putea spune din nou într-o ceaţă, ceaţa bârfelor, în care trebuie să încercăm să navigăm fără a ne rătăci, fără a pierde umanul şi nici cuvântul, gramatica umană. Trebuie să fim conştienţi că trăim în acest ambient, că suntem neîntrerupt învăluiţi de această atmosferă pe care n-o poţi respira şi nici n-o poţi modifica decât cu o lucrare răbdătoare în interiorul ei, făcând să strălucească sămânţa rodnică a cuvântului adevărat.
Aşadar, să lăsăm bârfele şi să ne întoarcem la cuvinte, cum se naşte vocaţia dumneavoastră, deci dedicarea dumneavoastră pentru cuvântul lui Dumnezeu?
Există o experienţă chiar la rădăcina vocaţiei mele, un mic eveniment pe care l-aş defini primordial, pentru că mergem înapoi chiar la vremea când aveam patru ani şi jumătate, şi este o experienţă despre care am clare în memorie imaginile, sunt acele "imagini irevocabile" despre care vorbea Mario Luzi, irevocabile prin frumuseţe. Mă aflam cu o persoană de care am fost foarte legat, bunicul meu matern, Giovanni, şi eram în sătucul mamei mele, Santa Maria Hoè (în provincia Lecco), unde stăteam vara în timpul războiului. Îmi amintesc că mergeam mereu împreună, după-amiaza mai târziu, pe o colină unde el se dedica la cultivarea viei şi stăteam împreună. El vorbea din când în când. Ei bine, eu am în minte seara aceea, apusul, colina... în faţa noastră o vale şi în vale iată trecerea firului luminos al unui tren. Apoi s-a auzit şuieratul trenului care a rupt tăcerea. Stăteam acolo, împreună, şi priveam scena, luminile trenului în crepuscul şi ascultam sunetul acela. Acea experienţă care mi-a creat un soi de tulburare m-a impresionat. Am elaborat-o în anii care au urmat şi numai după aceea am înţeles ce era: conştiinţa limitei. Simţită în seara aceea pentru prima dată, era şi o senzaţie tristă, impregnată întocmai de simţul limitei. O experienţă, sfâşietoare şi melancolică exact ca sunetul trenului în noapte, aceea a limitei lucrurilor. De acolo a început probabil în mine o căutare permanentă a unui punct ferm, a ceva stabil, ideea certitudinii, deci descoperirea adevărului care în mine s-a născut cam aşa, din acea experienţă foarte simplă în realitate.
... poate că pentru dumneavoastră copil, în acel moment la apus, punctul ferm era bunicul dumneavoastră...
Şi aici intră persoana, adică prezenţa. Aceasta este şi baza creştinismului, care este prezenţă. Şi este interesant, eu cred, pentru că prezenţa lui Cristos înviat, este o prezenţă absentă, este o absenţă prezentă, pentru că dacă ar fi o prezenţă prezentă ar fi clară... De fapt, bunicul meu nu mi-a spus nimic în acel "moment", şi toate acele senzaţii erau un lucru al meu, însă era acolo el şi eu mi-l amintesc de el în acel moment.
Ce efecte a avut acel moment revelator?
Acel stimulent în căutarea adevărului, născut la patru ani, mă face să mă gândesc că tocmai pentru asta eu am iubit mult după aceea literatura greacă (cu adevărat mă gândeam să predau greacă). Unul din textele pe care le citez adesea despre tema adevărului este Fedru de Platon, când el vorbeşte despre vestita trăsură care aleargă pe câmpia adevărului: acea câmpie, toată acea lume de descoperit... pentru mine a devenit foarte repede lumea cărţilor. Îmi amintesc că deja la şcoala medie am reuşit să citesc câţiva clasici ai literaturii pentru că era un editor, nu mai ştiu care era, care publica operele, de exemplu Crimă şi pedeapsă, eliminând toate părţile de reflecţie care erau cele mai importante şi ţinând numai relatarea. Deja astfel lectura era pentru mine modul de a urma acea dorinţă de a reuşi să găsesc acel punct ferm. Pentru aceasta eu consider că acel moment a fost decisiv, nu numai pentru vocaţia mea, ci a fost decisiv şi pentru credinţă şi pentru cultură, adică a căuta mereu, fiind curios, să văd alte orizonturi, alte lecturi. Tema adevărului a devenit centrală încă de la acel eveniment din copilărie. Tradiţia clasică, mă gândesc la Platon, prezintă adevărul drept ceva ce te precedă şi te excedează. Care este deci misiunea principală pentru cultura greacă? Este căutarea adevărului. În Apologia, Socrate afirmă că "o viaţă fără căutare nu merită să fie trăită". Şi tocmai căutarea este dimensiunea care se pierde în zilele noastre. Dumneavoastră vă imaginaţi un tânăr care astăzi face o căutare: scrie un cuvânt tematic într-un "motor de căutare" şi găseşte 20.000 de posibilităţi. Adică maximul ofertei de răspunsuri este mai important decât întrebarea. Şi la sfârşit se optează pentru ceea ce este mai simplu şi imediat.
Căutarea dumneavoastră s-a dezvoltat după aceea şi prin vasta publicare de lucrări biblice. Printre multele cărţi dedicate cuvântului, care este "cartea de suflet" a dumneavoastră? Aceea de care sunteţi mai afecţionat?
Acelea cu care sunt mai în sintonie, aş spune în simbioză, sunt cărţile din literatura sapienţială. Punctul de plecare sunt Psalmii, pentru că este curioasă prezenţa lor în Biblie, aşa cum afirma Bonhoeffer, care se întreba cum de exista în cuvântul lui Dumnezeu o carte de rugăciuni care sunt cuvinte umane. Şi răspunsul pe care-l dă şi pe care-l dăm şi noi este că Biblia nu este o colecţie de teoreme teologice coborâte de sus, ci este un dialog, o istorie: Dumnezeu care se revelează şi intră în dialog. Şi Bonhoeffer adăuga că Psalmii sunt cuvintele, "inspirate", pe care Dumnezeu s-ar aştepta să le audă de la noi. Şi de fapt acea carte, la sfârşit, este portretul persoanei umane. O carte care are diferite genuri literare, dar în mod esenţial două sunt genurile fundamentale: implorarea şi imnul. Omul fericit care cântă şi omul disperat care plânge şi care se adresează unui Altul. Aşadar Psalmii ca punct de plecare. Al doilea nod capital al cercetării mele biblice a fost problema răului. Aşadar cartea lui Iob, care a fost şi primul meu comentariu ştiinţific, scris în 1978. Iob, răul şi durerea, a fost şi tema conversaţiei pe care am făcut-o, cu puţine ore înainte ca să devină papă, cu cardinalul Bergoglio. Ne-am întâlnit întâmplător, nu avusesem niciodată niciun contact direct anterior, singuri în sala Ducale, înainte de a intra în Capela Sixtină, pentru ultimul scrutin. Am început să vorbim şi el mi-a spus: "Uitaţi-vă, eu vă cunosc bine de mult timp, ba chiar dumneavoastră eu vă datorez drepturi de autor, pentru că am făcut un curs despre Iob, depinzând de cartea dumneavoastră!". Şi astfel, vorbind despre aceste teme, am întârziat, aşa încât este adevărat că am fost chemaţi pentru că încă eram în afara Capelei Sixtine vorbind despre Iob. După Psalmi şi Iob, este Qohelet care, pentru mine, este portretul omului contemporan, omul aflat în criză. Crede în Dumnezeu dar este un Dumnezeu care "este în ceruri şi tu eşti pe pământ, de aceea puţine cuvinte" (cap. 5). Este criza înţelepciunii: omul experimentează că toate răspunsurile, optimiste, nu sunt suficiente. Şi atunci caută plăcerea, spune şi că se bucură de viaţă de şapte ori. Dar rămâne mereu "deşertăciunea", golul. Este o figură foarte asemănătoare cu ţiparul, chiar dacă Iob era cel comparat de sfântul Ieronim cu ţiparul. Şi avea dreptate deoarece, cu cât îl "apeşi" mai mult cu atât îţi scapă din mână. De fapt, sunt convins că tema lui Iob nu este problema răului sau a durerii, ci problema despre Dumnezeu care izvorăşte tocmai din misterul răului. Şi apoi este a patra carte într-un fel la antipozi de Iob şi de Qohelet, nu răul, ci Iubirea: Cântarea Cântărilor. Acestui text scurt am dedicat comentariul meu cel mai îndrăgit de mine din punct de vedere ştiinţific. Pentru că iubesc poezia şi am regăsit-o fie în Iob fie în Cântarea Cântărilor. Este o broşură care are numai 1250 de cuvinte în ebraică pentru care am scris un comentariu de aproape o mie de pagini. Este poemul iubirii care, în contralumină, se revelează deja evanghelic depăşind porunca de a-l iubi pe aproapele şi ajungând la culmea exprimată de Cristos atunci când spune: "Nu există iubire mai mare ca aceea de a da viaţa pentru celălalt". De fapt, femeia cântă dăruirea reciprocă totală: "Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui" (2,16).
Şi atunci, dacă ar trebui să citaţi un text din Noul Testament pe care l-aţi alege?
Pentru Noul Testament aş spune două texte în mod deosebit: Evanghelia lui Luca şi Apocalipsul. Pentru primul motivele ar fi atâtea, dar mai ales pentru că intră în joc un element important pentru mine: estetica. A-l spune pe Dumnezeu în mod frumos. Laud şi admir Evanghelia lui Marcu, însă parabolele exclusive din Luca sunt cele mai emoţionante. Această dimensiune estetică aş vrea să intre mai mult şi în Biserică, pentru că adesea avem triumful gustului rău, din păcate.
Al doilea, Apocalipsul, este un text un pic mai problematic mai ales la nivelul opiniei publice. Îl preţuiesc în fond pentru acelaşi motiv, dimensiunea estetică. Acest text, cu simbolismul său extraordinar, se revelează ca o palinodie numai pentru cor şi orchestră. Şi aici intră muzica, altă mare pasiune a mea. Şi apoi îl iubesc pentru semnificaţia sa, pentru că nu este o carte de nenorociri. Este adevărat că în 20 de capitole arată tot răul prezent în istoria umană (dar al său este realism: a fost scris în perioada persecuţiilor), dar într-un fundal de speranţă pentru că nu este reprezentarea sfârşitului lumii, ci a scopului său, aşa cum atestă capitolele finale glorioase ale noului Ierusalim (cap. 21-22).
Suntem într-o fază de schimbări - şi antropologice - radicale şi mai ales foarte rapide. Dacă omul se schimbă, cum se schimbă cultura, ce este astăzi cultura?
Aceasta este problema de bază, chestiunea preliminară. De mult timp de acum sunt în criză mai ales două capitole fundamentale ale culturii: antropologia (natura umană) şi limbajul. Cuvântul "cultură" este recent, născându-se în secolul al XVIII-lea în Germania: Kultur. De fapt, în latină nu există, în schimb există un cuvânt mult mai semnificativ, humanitas, în timp ce în greacă este paideia care exprimă două concepte mult mai ample decât Kultur, care se referea la "etajul înalt al creierului", la aristocraţia intelectuală, la raţionalitatea înaltă. În schimb era implicată toată persoana şi formarea sa, şi pentru aceasta astăzi conceptul de cultură este antropologic general.
Sărăcirea culturală la care asistăm, la televiziune, în reţea, în social dar şi în şcoală, pare să ne spună că nu mai este cultura un instrument de răscumpărare, de valorizare socială, ci aproape o nonvaloare, ce trebuie făcut pentru a schimba tendinţa?
Cred că problema trebuie să fie înfruntată de toate "agenţiile": de Biserică, de familie, de şcoală. Spunea bine asta în modul său Steve Jobs în vestita lecţie de la Harvard: nu este suficientă numai tehnologia, este necesară o căsnicie între tehnologie şi umanism. Jobs avea în minte tocmai pe Leonardo da Vinci, inginer din renascentist care picta şi apoi făcea calcule extraordinare de hidraulică. Şi concludea: "Acea căsnicie face să izvorască, să îmbobocească, un cântec al inimii". În fond le spunea tinerilor: nu este de folos numai cultura, Kultur, ci humanitas. Probabil că pentru asta copiii la şcoală sunt tot mai apatici, plictisiţi, cu privirea celui care trăieşte o experienţă care pentru ei şi pentru viaţa lor este lipsită de sens. Să ne gândim de exemplu la Dante: totul depinde de "cum" se predă asta. Dacă se predă asta numai tehnic, filologic, în mod inevitabil poate să fie plictisitor, dar dacă se reuşeşte să se facă să vibreze toată vitalitatea sa, cum se poate să nu se îndrăgostească de ea?
O confirmare a acestei sărăciri este recurgerea constantă la polarizare, care este de acum cifrul timpurilor noastre. Odinioară era caracteristică a suporterului sportiv, acum este o constantă a politicii, a socialului şi a intrat cu prepotenţă şi în dezbaterea eclezială. Şi efectele sunt devastante. Cum se poate îndigui?
Aici intră mereu categoria relaţiei, care trebuie să fie reconstruită. În acest moment istoric societatea este străbătută de acest fenomen al polarizării şi totul devine un "duel" care este mereu o scurtătură, viaţa mai uşoară, şi într-un duel învinge cel care are sabia mai lungă, arma mai puternică. Dimpotrivă, ar trebui ca agenţiile educative, cultura să aibă ca misiunea aceea de a crea condiţiile pentru "duet". În Muzică el se poate desfăşura între un bas şi un sopran, care sunt vocile de la antipozi. Şi totuşi, pentru a realiza duetul, nu este cerut ca sopranul să trebuiască să coboare o octavă sau ca basul să trebuiască să cânte în falset; identitatea trebuie să rămână. Armonia este desigur mai dificilă. Să ne gândim la dialogul interreligios unde este necesar a reuşi să se dialogheze menţinând fiecare propria identitate. Nu întâmplător papa afirmă că scopul nu este cel al prozelitismului, ci de a reuşi să se creeze armonia în care se conjugă, în diversitate, diferitele identităţi. Însă toate acestea cer mult mai multă trudă. Este mult mai uşor duelul, şi în domeniul ecleziastic.
Legat cu acest fenomen al polarizării există o altă problemă foarte puternică astăzi în societate: singurătatea.
Este marea problemă de astăzi legată şi ea cu tema relaţiei, şi cu excesul de relaţii false. În asta reţeaua nu ajută: atâtea contacte, dar puţine relaţii, deci multă singurătate. Dacă vorbesc încontinuu şi numai cu ecranul rămân în frigul izolării. Din asta se naşte şi frica. Singurătatea este preţioasă, pentru că este "dietă a sufletului", însă se poate revela "terenul de joc al Satanei", spunea Vladimir Nabokov.
Şi să ne întoarcem la acel eveniment primordial cu bunicul Giovanni: dumneavoastră aţi intuit atunci (aţi înţeles după aceea) necesitatea de a căuta un punct ferm, ceva stabil... în toţi aceşti ani, de-a lungul parabolei existenţei dumneavoastră, l-aţi regăsit după aceea?
Da, şi probabil ceea ce am descoperit, devenind mai conştient şi un pic mai inteligent cu trecerea anilor, este că stabilitatea nu este fixitate, ci este neliniştea augustiniană; avea dreptate Julien Green: "Cât timp suntem neliniştiţi, putem fi liniştiţi". Maximul credinţei nu este atunci când ai certitudini aritmetice, chiar raţionale, ci mai ales experienţiale şi existenţiale. Credinţa din acest punct de vedere se aseamănă cu o experienţă ca aceea de iubire. Gramatica credinţei nu este aceea a logicii formale pure, sau a matematicii. Nu se sacrifică viaţa pentru o teoremă.
(După L'Osservatore Romano, 21 ianuarie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
