Iob în conclav
La 13 martie, în urmă cu şapte ani, alegerea papei Francisc
De cardinal Gianfranco Ravasi
Nu-l întâlnisem niciodată înainte de acele zile. Auzisem vorbindu-se despre el ocazional şi cunoşteam vag profilul său. Numai în acea după-amiază ploioasă de miercuri, 13 martie 2013, am ajuns din întâmplare să fim singuri. Cardinalul Jorge Mario Bergoglio traversa somptuoasa Sala Ducale cu scenografia sa barocă: acolo ne-am intersectat şi ne-am oprit ca să vorbim, mergând şi plimbându-ne după aceea în următoarea impunătoare Sala Regia cu frescele sale vasariane nu propriu-zis "ecumenice" ("Măcelărirea hughenoţilor", "Victoria de la Lepanto", "Excomunicarea lui Frederic al II-lea"). De acolo aveam să intrăm în Capela Sixtină, unde împreună cu ceilalţi cardinali electori participam la conclav.
El însuşi a reevocat firul personal care ne unea şi care era necunoscut pentru mine. Întâlnirea implicită a avut loc chiar la Buenos Aires prin intermediul publicaţiilor mele, două în mod deosebit, un "dublu comentariu" la lecţionarul duminical şi mai ales comentariul vast pe care în 1970 l-am elaborat despre una din cărţile cele mai tulburătoare şi misterioase din Biblie, cea a lui Iob. Erau aproape o mie de pagini, dedicate celor 8343 de cuvinte ebraice din acel poem, limbajului său arzător şi mai ales semnificaţiei sale enigmatice ultime, care nu poate fi redusă desigur la "răbdarea" desemnată în mod tradiţional protagonistului, nici la simplul scandal al suferinţei.
În acea operă interlocutorul şi actorul principal, chiar dacă era absent decât în intrarea năvalnică finală, este de fapt Dumnezeul indescifrabil, asemănător mai mult cu un triumfător decât cu un tată. O carte în anumite privinţe de neînţeles, aşa cum a mărturisit marele său traducător şi interpret latin sfântul Ieronim care nu ezita s-o compare cu "o anghilă sau cu un mic ţipar: cu cât îl strângi mai mult, cu atât îţi scapă din mână". O carte în mod rafinat teologică, destinată să demoleze falsele imagini ale lui Dumnezeu introduse prin contrabandă de prietenii teologi ai lui Iob cu teoremele lor speculative reci. Această divagare asupra unuia din textele cele mai celebre din Vechiul Testament - şi la nivel cultural precum şi popular (Iob, ca sfântul Rocus, a fost ocrotitorul bolnavilor infectaţi, deci, s-ar putea arăta şi zilele actuale ale coronavirusului) - ne face deja să intuim interesul şi sintonia tematică a arhiepiscopului argentinian de atunci.
De fapt, el a ţinut un întreg curs despre această operă aşa de înaltă, dramatică şi teologică, aptă să dea glas respiraţiei de durere care se înalţă neîncetat de la pământ la cer şi gata chiar să-l denunţe procesual pe Dumnezeu: "Iată semnătura mea! Cel Atotputernic să-mi răspundă şi în carte să scrie potrivnicul meu! Oare nu aş purta-o pe umărul meu şi nu aş lega-o drept cunună? Numărul paşilor mei i-aş face cunoscut şi m-aş apropia ca un principe de el" (31,35-37). În parcursul său în acele pagini aşa de arzătoare Bergoglio recunoştea că a avut ca însoţitor de călătorie chiar comentariul meu şi, prin urmare, indirect şi pe mine, fără ca să fi existat o întâlnire explicită.
La 16.30 din acea după-amiază am intrat amândoi în Sixtina şi la puţine ore după acel dialog, arhiepiscopul de Buenos Aires avea să devină papa Francisc. În anii următori, când raportul nostru a devenit mai personal şi constant, am căutat în multiplele intervenţii ale magisteriului său papal prezenţa unei figuri aşa de provocatoare. Desigur, se pot găsi trimiteri directe, chiar asupra breşelor minore ale neîncetatei rugăciuni-proteste a suferindului biblic, aşa cum se întâmplă în Amoris laetitia (nr. 20), unde apare "mărturisirea amară a lui Iob" care experimentează "multiplele dificultăţi familiale care brăzdează" viaţa sa: "I-a îndepărtat pe fraţii mei de la mine şi cunoscuţii mei s-au înstrăinat de la mine. [...] Suflarea mea este străină pentru soţia mea, sunt de milă pentru fiii sânului meu" (19,13.17).
Alteori este strigătul sfâşietor al lui Iob, propus în lecţionarul liturgic, un urlet fără sunet cristalizat în cuvinte asemenea pietrelor, marcate chiar de auto-blestem: "Să piară ziua în care m-am născut şi noaptea în care s-a spus: «A fost zămislit un băiat»" (3,3). Papa Francisc, de două ori, în omiliile sale din 30 septembrie 2014 (din întâmplare celebram şi eu cu el în ziua aceea în capela de la Sfânta Marta) şi din 27 septembrie 2016, s-a oprit asupra acestui strigăt care deschide adevăratul poem biblic. Şi pe bună dreptate, în pofida tonurilor la prima vedere disperate, el îl considera ca "o rugăciune specială", cu toate că avea culorile unui blestem, asemănător cu acela pe care îl va exprima un frate ideal al lui Iob, profetul Ieremia în capitolul arzător 20 din "Mărturisirile" sale. Pentru papa, "a ne ruga înseamnă a deveni adevăr în faţa lui Dumnezeu pentru că adevărata rugăciune vine din inimă, din momentul în care unul trăieşte".
Este "rugăciunea timpului întunericului... trăită de atâţia oameni care sunt în situaţia lui Iob" care se confruntă cu "mari tragedii şi se întreabă: Dar, Doamne, eu am crezut în tine. Pentru ce a crede în tine este un blestem?". Este o "rugăciune fără speranţă", lansată spre un cer mut şi indiferent. Urmând o tradiţie spirituală antică, Francisc îl apropie de Iob pe "Isus însuşi care a parcurs acest drum; din seara de pe Muntele Măslinilor până la ultimul cuvânt pe cruce: Tată, de ce m-ai părăsit?". Şi continuă: "Nu blestemele ci răbufnirile", care în cartea veterotestamentară ajung la vârfuri de violenţă expresivă extremă, întrupează "o stare de suflet întunecat, fără speranţă, fără încredere, fără voinţa de a trăi, fără a vedea capătul tunelului, cu atâtea agitaţii ale inimii şi în idei". În mod paradoxal Luther, comentând tocmai pe Iob, afirma că "Dumnezeu se bucură mai mult de blestemele omului disperat decât de laudele minuţioase ale celui cumsecade duminică dimineaţă la cult".
Papa Francisc continuă afirmând că această "rugăciune cu autenticitate" elimină retorica mângâietoare a prietenilor teologic, avocaţi apărători din oficiu ai unui Dumnezeu care până la urmă preferă în locul afirmaţiilor lor urletul lui Iob. Mai mult, reduce la "tâmpenii" intervenţiile lor şi avertizează că "atunci când o persoană suferă şi este în dezolare spirituală, trebuie să se vorbească cât mai puţin posibil, ajutând în schimb cu tăcerea, apropierea, mângâierile". Însă în acest punct sintonia temelor lui Iob cu învăţătura şi însăşi sensibilitatea personală a papei Francisc ar trebui să fie găsită şi în imensul mesajelor sale teribil de ramificate. De fapt, în ele domină un soi de filigran constant: este empatia neîncetată cu dorinţa de durere, de mizerie, de amărăciune care impregnează omenirea şi a cărui interpretă devine, chiar şi în aparenta tăcere a lui Dumnezeu.
Eschil, marele poet grec, în tragedia sa Persanii, era convins că nicio divinitate nu-şi apleacă urechea la glasul strigător al suferindului. Iob, la sfârşit, va primi în schimb un răspuns, în timp ce creştinismul va merge mai departe şi va vedea în Cristos pe Fiul unui Dumnezeu care coboară pe pământ şi stă umăr la umăr cu atâţia disperaţi de pe pământ, asumând în plinătate acea deosebită "carte de identitate" a umanităţii care este durerea şi moartea. În faţa Olimpului şi a Zeului grec "apatici", Dumnezeul creştin este "patetic" şi papa Francisc este martor pasionat al acestui "pathos" divin, care este împărtăşire misterioasă şi milostivă, aşa cum ştiu mulţimile care de şapte ani merg să asculte cuvântul său sau care meditează textele sale.
Cu privire la cei şapte ani ai pontificatului său atestarea mea este una mică şi marginală. Cu dialogul nostru, Iob, în acele ore decisive în istoria Bisericii, a intrat şi el în conclav în mod ideal. Apoi a ieşit de acolo cu un glas - mai potolit şi cu tonalitate minoră, cu tot atâta încărcătură interioară - al papei Francisc. El este conştient - aşa cum scria (în mulţimea de autori care de-a lungul secolelor au recreat această figură biblică) poetul francez Lamartine - că "glasul lui Iob nu este glasul unui om ci este glasul unui timp, este primul şi ultimul scâncet al sufletului, ba chiar, al fiecărui suflet".
Ca pecete a acestei mici amintiri personale despre papa Francisc, este natural pentru mine să reevoc un autor îndrăgit de el, şi pentru că a avut ocazia de a-l avea ca oaspete timp de o săptămână la Santa Fe în 1965 într-o şcoală superioară a iezuiţilor unde preda Bergoglio. Este vorba de Jorge Luis Borges care mărturisea: "Din toate cărţile Bibliei cele care m-au pasionat mai mult sunt cartea lui Iob, Ecleziastul şi, desigur, Evangheliile". Mai mult, faţă de Iob el a mărturisit această predilecţie a sa fie dedicându-i o conferinţă, publicată în 1967 la "Institutul de Interschimb Cultural Argentino-Israelian", fie făcând o prefaţă la Exposición del Libro de Job de Fray Luis de León (1527-1591), un autor mistic, considerat un clasic spaniol al "Siglo de Oro" al acelei literaturi.
Borges era cucerit de strălucirea imaginilor "baroce" cu care tragedia lui Iob este exprimată, de desfăşurarea proteiformă a cărţii şi de "întunericul luminos" (un oximoron prezent chiar în Iob 10,22) din această operă aşa de pământească-imanentă şi aşa de divino-transcendentă. Dar probabil pentru papa Francisc comentariul "cristologic" al lui Georges Bernanos în Jurnalul unui paroh de ţară exprimă în profunzime înseşi sentimentele sale: "Bunul Dumnezeu n-a scris că trebuie să fim mierea pământului, ci sarea. Or, sărmana noastră lume se aseamănă cu bătrânul părinte Iob, plin de răni şi de bube, pe gunoiul său. Sarea, pe carnea vie, ustură. Însă o şi împiedică să putrezească".
(După L'Osservatore Romano, 13 martie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
