|
| © Vatican Media |
Iubirea care întemeiază
"Te-am iubit." Totul începe de aici: de la un verb care este origine şi promisiune, de la un cuvânt care nu încetează să se întâmple. Dilexi te nu este un anunţ îndepărtat, ci suflu vital care curge ne străbate şi întemeiază fiecare respiraţie a noastră. Este declaraţia unei voci care se încredinţează relaţiei, este pecetea iubirii care ţine unită lumea, chiar şi atunci când omul face totul pentru a o sfărâma în fragmente minuscule, pierzând din vedere întregul. Şi Occidentul în mod deosebit a pierdut limbajul întregului. A confundat relaţia cu dominaţia, îngrijirea cu controlul, comuniunea cu ierarhia. Astfel, fiinţa a sfârşit prin a se prăbuşi: subiect pe de o parte, obiect pe de altă parte; spirit separat de materie; om izolat de universul înconjurător.
Aceasta este opţiunea pe care aş numi-o ontologia diviziunii, al cărei chip tragic o arată Papa Francisc în Laudato si': omul nu se mai recunoaşte ca parte a unui corp viu, ci se erijează ca stăpân şi măsură a tuturor lucrurilor, separat de context.
Împotriva acestei singurătăţi disperate a eului, Laudato si' deschide calea către o convertire ontologică. Ne aminteşte că a exista înseamnă a fi în relaţie, că totul este conectat, că materia însăşi este un cântec de comuniune. Nimic nu este separat, nimic nu este superfluu, nimic nu este rebut.
Pe aceeaşi cale, Papa Leon al XIV-lea face un pas mai departe cu Dilexi te: dacă în Laudato si' legătura se recompune în ţesătura profundă a creaţiei, în Dilexi te devine carne vie în săraci. Relaţia care uneşte totul îşi găseşte chipul cel mai autentic în cel din urmă, în cel fragil, în cel nefuncţional. Acolo fiinţa umană se redescoperă pe sine, în cei care nu sunt în niciun fel utili sistemului economic.
Şi această ontologie a relaţiei care ne face să simţim unitatea întregului nu este o teorie spirituală: este un act de ruptură cu dinamica violentă a timpului prezent. Cei care intră cu adevărat în această viziune nu pot rămâne neutri. Ei văd că iubirea, atunci când este adevărată, dezarticulează. Dezarticulează structurile egoului şi ale profitului, spulberă gramatica productivităţii şi a meritului.
Iubirea faţă de cei din urmă şi faţă de marginalizaţi perturbă viaţa de zi cu zi, deoarece constrânge omul să se descentralizeze, să iasă din sine, să înceteze să mai fie măsură funcţională a lumii. Este o iubire care demontează schelele puterii, care dizolvă logica eficienţei şi redă sens generozităţii. A-i iubi pe cei care nu sunt utili sistemului înseamnă a rupe lanţul care reduce fiinţa la o simplă valoare de întrebuinţare: înseamnă a spune că viaţa are demnitate nu pentru că produce, ci pentru că respiră, pentru că este relaţie, pentru că este dar.
Din această perspectivă, sărăcia nu se configurează ca un defect care trebuie corectat, ci ca un prag care trebuie trecut pentru a arăta adevărul de a fi în relaţie: cei care nu posedă nimic pot primi totul, cei care nu au apărare pot iubi fără măsură.
Iubirea care locuieşte în Dilexi te este, aşadar, relaţională, dezarmată şi, în acelaşi timp, subversivă. Nu se conformează regulilor lumii, le transformă. Nu confirmă graniţele, le dizolvă. Este o iubire care nu se închide în devoţiune, dimpotrivă, intră în istorie şi ia trupul săracului, chipul celuilalt, vocea celui fără glas.
Dilexi te devine astfel continuarea naturală a lui Laudato si': după ce a împăcat omul cu creaţia, ne invită să-l împăcăm cu săracul. Şi, procedând astfel, ultimii doi papi închid cercul deschis acum aproape opt secole de Cântarea Creaturilor. Căci numai cei care îi primesc pe cei din urmă ca parte a lor pot înţelege cum fiecare creatură este o soră şi cum fiecare viaţă, chiar şi cea mai rănită, este demnă de a fi cântată.
Iubirea dezintegratoare este singura care salvează, pentru că îl eliberează pe om de centrul care îl întemniţează şi îl restituie întregului care îl îmbrăţişează. Şi când omul încetează să domine şi începe din nou să protejeze, când se apleacă asupra celor din urmă şi recunoaşte în săraci însăşi respiraţia întregului univers, atunci lumea, în acel moment, începe în sfârşit să respire din nou.
Alessandro Pertosa
(După L'Osservatore Romano, 12 noiembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Editura "Presa Bună": A apărut Dilexi te, al 101-lea titlu din colecţia "Documente"
