Vă oferim câteva gânduri legate de preoţie. Sunt câteva motive care ne invită să ne gândim la preoţie. În primul rând, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus este Cea de-a LX-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor. Apoi vor primi hirotonirea întru preoţie 39 de diaconi: 21 (franciscani), în solemnitatea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) la Roman; 18 (diecezani), în solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (29 iunie), în catedrala din Iaşi.
* * *
Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
Liturghia crismei
Bazilica "Sfântul Petru", Joia Mare
13 aprilie 2006
Preaiubiţi fraţi întru episcopat şi preoţie,
Preaiubiţi fraţi şi surori,
Joia Mare este ziua în care Domnul a dat celor doisprezece apostoli misiunea de a celebra, cu pâine şi cu vin, sacramentul trupului şi sângelui său până la a doua lui venire. Mielul pascal şi toate jertfele Vechiului Legământ au fost înlocuite cu darul trupului şi sângelui său, cu dăruirea lui de sine. Astfel, noul cult îşi are ca temelie faptul că, înainte de toate, Dumnezeu ne dă un dar, iar noi, plini de acest dar, devenim ai lui: creaţia se întoarce spre Creatorul ei. Astfel Preoţia devine, de asemenea, ceva nou: nu mai este ceva ce ţine de descendenţă, ci o întâlnire personală cu misterul lui Isus Cristos. El este mereu cel care se dă şi cel care ne atrage la el. Doar el poate spune: "Acesta este trupul meu; acesta este sângele meu". Misterul Preoţiei din Biserică stă în faptul că noi, fiinţe jalnice, în virtutea sacramentului putem să vorbim cu al său eu: "in persona Christi". El doreşte să îşi exercite Preoţia prin noi. Ne amintim de acest impresionant mister, care ne atinge din nou în fiecare celebrare a sacramentului, într-un mod special în Joia Mare. Deoarece cotidianul nu strică ceea ce este mare şi misterios, avem nevoie de o amintire specifică similară, avem nevoie de o întoarcere la acea oră în care el şi-a pus mâinile deasupra noastră şi ne-a făcut participanţi la acest mister.
De aceea, să reflectăm încă o dată la semnele prin care ne-a fost dat sacramentul. În centru este vechiul gest al impunerii mâinilor, prin care el m-a luat în posesie spunând: "Tu îmi aparţii mie". Dar de asemenea mi-a spus: "Tu eşti sub protecţia mâinilor mele. Eşti sub protecţia inimii mele. Eşti păzit în palma mea şi tocmai de aceea te afli în vastitatea iubirii mele. Rămâi în spaţiul mâinilor mele şi dă-mi-le pe ale tale".
Să ne amintim apoi că mâinile noastre au fost unse cu uleiul care este semnul Duhului Sfânt şi al puterii lui. De ce tocmai mâinile? Mâinile omului sunt instrumentele lui de acţiune, sunt simbolul capacităţii de a face faţă lumii, până la a o "lua în mână". Domnul şi-a pus mâinile sale asupra noastră, iar acum vrea mâinile noastre, pentru ca ele să devină în lume mâinile lui. Doreşte ca ele să nu mai fie instrumente cu care să luăm lucrurile, oamenii, lumea pentru noi, pentru a le reduce la posesiuni ale noastre, ci, în schimb, să transmită atingerea sa divină, punându-se în slujba iubirii sale. Doreşte ca ele să fie instrumente ale slujirii şi de aceea expresie a misiunii întregii persoane care se face pe sine garant al lui şi îl duce pe el oamenilor. Dacă mâinile omului reprezintă în mod simbolic facultăţile lui şi, în general, puterea de a dispune de lume, acum mâinile unse trebuie să fie un semn al capacităţii sale de dăruire, al creativităţii în modelarea lumii cu iubire - şi pentru aceasta avem nevoie, fără îndoială, de Duhul Sfânt. În Vechiul Testament, ungerea este semnul asumării unei slujiri: regele, profetul, preotul face şi dă mai mult decât ceea ce vine de la el însuşi. Într-un anume sens el este expropriat de el însuşi în funcţiunea slujirii, prin care se pune pe sine la dispoziţia cuiva mai mare decât el. Dacă Isus se prezintă astăzi în evanghelie ca Unsul lui Dumnezeu, Cristosul, aceasta înseamnă tocmai faptul că el acţionează în virtutea misiunii încredinţate lui de Tatăl, în unitate cu Duhul Sfânt şi că, astfel, el dă lumii o nouă regalitate, o nouă Preoţie, un nou mod de a fi profet, care nu se caută pe sine însuşi, ci trăieşte pentru el, pentru care a fost creată lumea. Să ne punem astăzi încă o dată mâinile la dispoziţia sa şi să îi cerem să ne ia din nou de mână şi să ne călăuzească.
În gestul sacramental al impunerii mâinilor de către episcop, Domnul însuşi şi-a impus mâinile asupra noastră. Acest semn sacramental rezumă un întreg parcurs existenţial. La un moment dat, asemenea primilor discipoli, l-am întâlnit pe Domnul şi i-am auzit cuvintele: "Urmează-mă!" Probabil, iniţial l-am urmat într-o mod puţin nesigur, retrăgându-ne şi întrebându-ne dacă acesta este cu adevărat drumul nostru. Şi la un moment dat pe drum poate că am trăit experienţa lui Petru după pescuirea miraculoasă, ne-am speriat de măreţia sa, de măreţia sarcinii şi de insuficienţa sărmanei noastre persoane, până acolo încât am dorit să dăm înapoi: "Pleacă de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!" (Lc 5,8). Dar apoi el, cu mare bunătate, ne-a luat de mână, ne-a tras spre el şi ne-a spus: "Nu te teme! Căci sunt cu tine. Eu nu te voi părăsi, tu nu mă părăsi pe mine!" Şi, mai mult decât o dată, fiecăruia dintre noi ni s-a întâmplat poate ca şi lui Petru atunci când, mergând pe apă ca să-l întâlnească pe Domnul, şi-a dat seama brusc că apa nu îl susţine şi că era gata să se înece. Şi, asemenea lui Petru, am strigat: "Doamne, scapă-mă!" (Mt 14,30). Văzând toată tulburarea dimprejurul nostru, cum am putea noi să păşim pe apele agitate de secolul şi de mileniu care au trecut? Dar atunci am privit spre el..., iar el ne-a prins de mână şi ne-a dat o nouă "greutate specifică": am devenit uşori datorită credinţei, fiind atraşi spre înălţimi. Apoi ne-a dat mâna care ne sprijină şi ne duce. El ne susţine. Să ne aţintim mereu privirea asupra sa şi să ne întindem mâinile spre el. Să îl lăsăm întotdeauna să ne prindă de mână, şi atunci nu ne vom scufunda, ci vom sluji viaţa care este mai tare decât moartea şi iubirea care este mai puternică decât ura. Credinţa în Isus, Fiul Dumnezeului viu, este mijlocul prin care apucăm din nou mâna lui Isus şi prin care el ne ia de mână şi ne călăuzeşte. Una dintre rugăciunile mele favorite este cererea pe care Liturghia ne-o pune pe buze la Împărtăşanie: "...Nu lăsa să mă despart de tine". Să ne rugăm să nu cădem niciodată din comuniunea cu trupul său, cu Cristos însuşi, să nu cădem niciodată departe de misterul euharistic. Să ne rugăm ca el să nu ne lase niciodată de mână...
Domnul şi-a pus mâinile peste noi. El a explicat semnificaţia acestui gest prin cuvintele: "De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15). Nu vă mai spun slugi, ci prieteni: în aceste cuvinte am putea chiar să vedem instituirea Preoţiei. Domnul ne face prietenii săi: ne încredinţează totul nouă; ni se încredinţează pe el însuşi, pentru ca noi să putem vorbi cu al său eu, "in persona Christi capitis". Câtă încredere! El s-a încredinţat cu adevărat în mâinile noastre. Semnele esenţiale ale hirotonirii întru Preoţie sunt în fond toate manifestări ale acestui cuvânt: impunerea mâinilor; înmânarea cărţii - a Cuvântului său pe care ni-l încredinţează nouă; înmânarea potirului prin care ne transmite misterul său profund şi personal. Din toate acestea face parte şi puterea de a ierta păcatele: ne face să participăm şi la conştientizarea de către el a nenorocirii păcatului şi a întregului întuneric al lumii şi ne dă în mână cheia pentru a redeschide uşa către casa Tatălui. Nu vă mai spun slugi, ci prieteni. Acesta este sensul profund la a fi preot: a deveni prieten al lui Isus Cristos. Trebuie să ne angajăm zi de zi în direcţia acestei prietenii. Prietenia înseamnă comuniune în gândire şi în voinţă. În această comuniune de gândire cu Isus trebuie să trăim, ne spune sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni (cf. 2,2-5). Şi această comuniune de gândire nu este doar ceva intelectual, ci şi o comuniune a sentimentelor şi a voinţei şi de aceea şi a acţiunii. Aceasta înseamnă că trebuie să îl cunoaştem pe Isus într-un mod şi mai personal, ascultându-l, trăind alături el, petrecând timp cu el. Să îl ascultăm - în lectio divina, adică citind Sfânta Scriptură într-un mod nu academic, ci spiritual; astfel învăţăm să îl întâlnim pe Isus care este prezent şi ne vorbeşte. Trebuie să ne gândim şi să reflectăm la cuvintele sale şi la acţiunile sale în faţa lui şi cu el. Lectura Sfintei Scripturi este rugăciune, trebuie să fie rugăciune - trebuie să vină din rugăciune şi să conducă la rugăciune. Evangheliştii ne spun că Domnul, în mod repetat, nopţi întregi, se retrăgea "pe munte" pentru a se ruga singur. Şi noi avem nevoie de acest "munte": trebuie să urcăm înălţimile interioare, muntele rugăciunii. Doar astfel se poate dezvolta prietenia noastră cu el. Doar astfel putem să ne îndeplinim slujirea preoţească, doar astfel putem să îl ducem pe Cristos şi evanghelia sa oamenilor. Simplul activism poate să fie chiar şi eroic. Însă acţiunea externă, în cele din urmă, rămâne fără roade şi îşi pierde eficienţa dacă nu se naşte dintr-o profundă şi intimă comuniune cu Cristos. Timpul pe care i-l dedicăm este cu adevărat un timp de activitate pastorală, al unei autentice activităţi pastorale. Un preot trebuie să fie înainte de toate un om al rugăciunii. În activismul ei frenetic, lumea îşi pierde adesea direcţia. Acţiunile şi capacităţile ei devin distructive dacă forţa rugăciunii eşuează, căci din această forţă izvorăsc apele vieţii ce pot să facă din pământul arid unul rodnic.
Nu vă mai spun slugi, ci prieteni. Esenţa Preoţiei stă în prietenia cu Isus Cristos. Doar astfel putem noi să vorbim cu adevărat in persona Christi, deşi îndepărtarea noastră de Cristos nu poate să compromită validitatea sacramentului. A fi prieten al lui Isus, a fi preot înseamnă a fi un om al rugăciunii. Astfel o recunoaştem şi ieşim din ignoranţa de simpli slujitori. Astfel învăţăm să trăim, să suferim şi să acţionăm cu el şi pentru el. Prietenia cu Isus este întotdeauna prin excelenţă prietenie cu ai lui. Putem fi prieteni ai lui Cristos doar în comuniune cu Cristos întreg, cu capul şi cu trupul, în viaţa plină a Bisericii animată de Domnul ei. Doar în ea, mulţumită Domnului, Sfânta Scriptură este cuvânt viu şi actual. Fără subiectul viu al Bisericii care îmbrăţişează epocile, Biblia se fărâmiţează în scrieri adesea eterogene şi astfel devine o carte a trecutului. Ea este elocventă în prezent doar acolo unde este "prezenţa" - acolo unde Cristos rămâne permanent contemporan cu noi: în trupul Bisericii sale.
A fi preot înseamnă a deveni prieten al lui Isus Cristos, şi aceasta tot mai mult cu întreaga noastră existenţă. Lumea are nevoie de Dumnezeu - nu de orice dumnezeu, ci de Dumnezeul lui Isus Cristos, de Dumnezeu care s-a întrupat, care ne-a iubit până acolo încât a murit pentru noi, care a înviat şi a creat în el însuşi un spaţiu pentru om. Acest Dumnezeu trebuie să trăiască în noi şi noi în el. Aceasta este chemarea noastră preoţească: doar astfel poate acţiunea noastră ca preoţi să aducă roade. Doresc să închei această predică cu câteva cuvinte ale lui Andrea Santoro, preotul Diecezei de Roma care a fost ucis în Trebisonda pe când se ruga; cardinalul Cé ni le-a spus în timpul exerciţiilor spirituale. Iată cuvintele: "Sunt aici pentru a locui între aceşti oameni şi pentru a-i permite lui Isus să o facă împrumutându-i trupul meu. [...] Putem primi mântuirea doar oferindu-ne propriul trup. Răul lumii trebuie să fie suportat şi durerea împărtăşită, absorbind-o până la capăt în propriul trup, aşa cum a făcut-o Isus". Isus şi-a asumat trup omenesc. Să i-l dăm pe al nostru, pentru ca astfel el să vină în lume şi să o transforme. Amin!
Traducere Radu şi Oana Capan
www.catholica.ro
* * *
În urmă cu vreo 50 de ani m-am întâlnit cu o persoană venită din Rusia comunistă şi din una în alta am întrebat-o unele lucruri cu privire la credinţă. Ea mi-a spus: "La noi în sat biserica a rămas fără preot; cineva are cheile. În anumite zile de sărbătoare ne ducem la biserică şi acolo pregătim altarul cu flori, cu lumânări pe care le aprindem şi aranjăm veşmintele preoţeşti ca pentru serviciul divin. Apoi ne rugăm, cântăm cântece religioase şi plângem... Nu avem un preot care să celebreze sfânta Liturghie..."
Aceste cuvinte nu le pot uita, ele mi-au sfâşiat inima gândindu-mă că acele suflete nu pot avea sfânta Liturghie.
Isus Cristos, venind în lume să mântuiască omenirea, a predicat noua sa învăţătură, a adus jertfa de pe Calvar, a orânduit o nouă împărăţie care este sfânta Biserică. El a avut grijă ca toţi oamenii care vor primi învăţătura sa să aibă păstori care să fie înzestraţi cu puterea de a învăţa pe oameni, de a le administra sfintele sacramente, spre a putea să ajungă la mântuire. Aceste persoane sunt episcopii în calitate de succesori ai apostolilor şi preoţii. Ei continuă lucrarea lui Isus Cristos.
Sfânta Carte notează: "Orice preot e luat dintre oameni şi este pus pentru oameni în slujba celor privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate" (Ev 5,6). Sfântul Paul scria creştinilor din Corint: "Oricine să ne vadă ca slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Preotul stă între Dumnezeu şi oameni: el aduce binecuvântările divine pe pământ şi duce sus la Dumnezeu rugăciunile noastre". Sfântul Ambrozie îl numeşte pe preot "administratorul iubirii lui Cristos".
"Preotul nu este preot pentru sine, spune sfântul Ioan Vianney, el nu-şi poate da sieşi dezlegarea, el nu-şi administrează sieşi sacramentele, el nu este pentru sine, dar pentru voi. Dacă am avea credinţă, l-am vedea pe Dumnezeu ascuns în preot, ca o lumină după un geam de sticlă. Dacă preotul ar şti ce este, el ar muri de groază".
Preotul este ambasadorul lui Cristos. El este o lumină ce învaţă cuvântul lui Dumnezeu, ne împacă cu Dumnezeu, ni-l dă pe Isus Cristos la sfânta Liturghie în sfânta Împărtăşanie.
Cu ani în urmă am fost chemat la un om grav bolnav. Se zbătea între viaţă şi moarte. Imediat după ce l-am îngrijit, împăcându-l cu Dumnezeu, omul s-a liniştit şi a spus: "Acum pot să mor, căci sunt împăcat cu Dumnezeu".
Biserica lui Cristos a avut mereu preoţi care să poarte de grijă celor ce cred şi să conducă pe oameni pe calea mântuirii. Dar după război a venit un val de necredinţă sau mai bine zis de preocupare exagerată de cele materiale. Chemările au scăzut în mod simţitor, familiile au câte un copil, cel mult doi şi în felul acesta nu mai sunt preoţi în unele regiuni ale pământului, mai ales în Europa. Citeam într-o revistă că în Franţa s-au închis multe seminarii; în urmă cu câţiva ani îmi spunea un preot venit cu un grup de turişti din Franţa că el are în administraţie şapte parohii. Lumea aleargă nebună numai după cele pământeşti, uitând de viaţa viitoare şi de bunul Dumnezeu.
Sfântul Augustin are o vorbă cam tare când spune: "Mulţi au ajuns nebuni deoarece s-au socotit înţelepţi". Isus a spus aşa de limpede: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor da vouă". A nu ţine cont de acest mare adevăr, este o mare rătăcire.
Într-o zi îmi spunea cineva: "Valul acesta va ajunge şi pe la noi cel mult în 30-40 de ani. Desigur că valul relelor va veni, dar depinde dacă el va găsi teren spre a se extinde sau se va izbi de un zid puternic care este credinţa în Isus Cristos şi atunci se va sfărâma. Totul depinde de harul Domnului şi de tăria noastră în credinţă.
Ioan Paul al II-lea, de fericită pomenire, într-o scrisoare numită "Vă voi da vouă păstori", spunea clar: "Chemarea la preoţie este un dar al lui Dumnezeu, dar el este şi un dar pentru Biserica întreagă. De aceea Biserica e chemată să păzească acest dar, să-l preţuiască şi să-l iubească: ea este responsabilă de apariţia şi dezvoltarea vocaţiilor preoţeşti. Astăzi mai mult ca oricând este necesară răspândirea şi înrădăcinarea convingerii că toţi membrii Bisericii au harul şi responsabilitatea de a se îngriji de vocaţii".
În continuare, scrisoarea papei vorbeşte despre răspunderea pe care o au episcopii şi "responsabilitatea cu totul specială pe care o are familia creştină în promovarea şi încurajarea chemărilor la viaţa preoţească".
"Lipsa preoţilor este cu siguranţă tristeţea oricărei Biserici. Pastoraţia vocaţională a Bisericii trebuie să tindă la reconstruirea «mentalităţii creştine» care este generată şi susţinută de credinţă. Ea este mai necesară ca oricând".
"O stea străluceşte deasupra casei de unde vine un preot, spunea cardinalul Faulhaber. O stea străluceşte deasupra capului aceluia care a ajutat la educarea unui preot".
O familie cu adevărat creştină şi care îşi trăieşte din plin credinţa este ca o pepinieră unde seva dezvoltă o chemare sau mai multe la viaţa preoţească sau la viaţa consacrată. O familie creştină este ca un mic seminar unde se vor naşte şi creşte acei copii care într-o zi îşi vor lua zborul spre adevăratele şcoli de formare a viitorilor preoţi. O familie care trăieşte cu un adevărat spirit de credinţă nu se va lăsa agitată de curentele lumii moderne. Cu o încredere deplină în providenţa divină, nu se va speria nici de sărăcie şi nici de alte greutăţi ce se vor abate asupra ei.
O familie este primul seminar în care copiii pot dobândi încă de la început sensul evlaviei şi al rugăciunii precum şi iubirea faţă de Biserica lui Cristos pentru care doresc să se facă preoţi.
Fericitul Henric Suzone era copil mic şi o însoţea pe mama sa la sfânta Liturghie. El a observat că deseori în timpul serviciului divin ochii mamei erau plini de lacrimi. Într-o zi a întrebat-o: "Mamă, de ce plângi la sfânta Liturghie?" Acea mamă a dat un răspuns demn de un mare teolog: "De ce să nu plâng când îl văd pe Isus Cristos răstignit pe cruce, cu trupul însângerat cum suferă şi moare pentru noi". Ce impresie au făcut aceste cuvinte şi gestul mamei, nu mai e nevoie să o spun...
Am relatat acest fapt ca să arăt rolul cel mare pe care îl are o mamă în cultivarea şi dezvoltarea chemărilor asupra copiilor. Într-o familie mama este ca un spiritual în seminar; din credinţa pe care o trăieşte ea va revărsa şi în sufletul copiilor, iar aceştia vor păşi şi cu mai mult avânt spre altarul Bisericii.
Chemarea la starea preoţească este un mare dar, însă acesta nu se poate cumpăra cu bani, nici nu se dobândeşte prin ştiinţă, ci prin rugăciune şi pocăinţă şi prin săvârşirea de fapte bune, printr-o credinţă trăită în viaţa de fiecare zi.
"Fericită e familia care va da un preot Bisericii lui Isus Cristos!"
Pr. Anton Bişoc
*
O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşătoare taină a Preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor nevrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţilor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care i le face".
(Sfântul Efrem Sirul
în Ioan Gură de Aur, Grigorie din Nazianz, Efrem Sirul, Despre Preoţie, Ed. "Sophia", 2004, p. 300)
