de Antonella Palermo
Era papa, singur, care înainta pe platoul udat de ploaie al Bazilicii "Sfântul Petru" şi care, chiar în acea singurătate, purta neliniştile unei lumi care dorea eliberarea de pandemie. În Statio Orbis din 27 martie 2020, rugăciunea devenea dintr-o dată intimă şi corală, solemnă şi simplă, profetică.
Nimeni nu se salvează singur
"Cu furtuna, a căzut machiajul acelor stereotipuri cu care mascam «ego»-urile noastre preocupate mereu de propria imagine; şi a rămas descoperită, încă o dată, acea (binecuvântată) apartenenţă comună de la care nu ne putem sustrage: apartenenţa ca fraţi". Este unul din pasajele mai vibrante ale acelui "Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie prezidat de Sfântul Părinte", amintit ca o icoană a pontificatului lui Francisc. Întuneric, tăcere, gol, dezorientare, frică: sentimentele care locuiau în inima oamenilor asediaţi de pandemie şi pe care papa - în lumina relatării evanghelice a furtunii potolite - îi încredinţa Tatălui. În lung şi în lat în lume, repetat de credincioşi şi necredincioşi, acel "nimeni nu se salvează singur" şi acel "toţi suntem în aceeaşi barcă" încă răsună: o ancoră, conştiinţa reconfortată a unei interconexiuni care nu este cuşcă ci viaţă.
"În timp ce ne aflăm pe o mare agitată, te implorăm"
Invocaţia papei se înălţa în timp ce echipe de medici, voluntari, asistenţi medicali se mobilizau pe frontul luptei împotriva unui virus care anihila forţele şi secera victime şi în satele mai îndepărtate. Astăzi, pe o pandemie încă neeliminată s-a stratificat un război în inima Europei care de o lună a accelerat un conflict cu intensitate scăzută provocând gravă dezordine poporului ucrainean şi catapultând popoare şi cancelarii din lume într-o uluire suprareală. Pentru că teama colosală care îi cuprinde pe toţi este eliminarea nucleară. Un război - se repetă - care ne-a prins nepregătiţi. Şi totuşi, tocmai Papa Francisc nu desparte niciodată pericolele şi urgenţele fiecăruia de cele ale comunităţilor, exigenţele vecinului de cele ale acelora care trăiesc departe. Şi mai ferm - tocmai în acea zi de 27 martie - tot el nu a despărţit preocuparea sanitară de cea pentru "nedreptăţile planetare".
Avizi de câştig, ne-am lăsat absorbiţi de lucruri şi zăpăciţi de grabă. Nu ne-am oprit în faţa chemărilor tale, nu ne-am trezit în faţa războaielor şi nedreptăţilor planetare, n-am ascultat strigătul săracilor şi al planetei noastre grav bolnave. Am continuat imperturbabili, crezând că rămânem mereu sănătoşi într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce ne aflăm pe o mare agitată, te implorăm: "Trezeşte-te, Doamne!".
O rugăciune profetică pentru acest timp de război
O rugăciune, cea din 27 martie, la care a fost contrapunct cea de ieri, în bazilica vaticană, pentru consacrarea Rusiei şi Ucrainei la Inima Neprihănită a Mariei pentru a implora sfârşitul războiului. Şi ieri Papa Francisc a purtat pe umeri fricile lumii, repetând că frica nu ne poate ţine ostatici. Şi ieri, în rugăciunea la Fecioară, ecoul acelei implorări de acum doi ani: "Ne-am îmbolnăvit de lăcomie, ne-am închis în interese naţionaliste, ne-am lăsat secătuiţi de indiferenţă şi paralizaţi de egoism. Am preferat să nu ţinem seama de Dumnezeu, să convieţuim cu falsităţile noastre, să hrănim agresivitatea, să nimicim vieţi şi să acumulăm arme, uitând că suntem păzitori ai aproapelui nostru şi purtători de grijă ai casei noastre comune". O menţionare care este surprinzătoare.
Abandonarea preocupării de atotputernicie
"În această lume a noastră, pe care Tu o iubeşti mai mult decât noi, am mers înainte cu toată viteza, simţindu-ne puternici şi capabili în toate", spunea papa la Statio Orbis, amintindu-ne vulnerabilitatea fiinţei umane ispitite, în schimb, în mod constant, de sentimentul de atotputernicie şi autocentrism. De mai multe ori, după aceea, avea să repete că dintr-o criză cum este cea a pandemiei nu ieşim egali, ca mai înainte: ieşim ori mai buni ori mai răi. Şi avea să invite la curajul de a ne schimba, de a fi mai buni şi de a putea construi pozitiv timpul de "după". Retrospectiv, există gustul amar de a constata că tocmai clarviziunea acelor cuvinte n-a fost suficient de ascultată şi n-a fost suficient de supravegheată comoara păcii. Aşadar, a recurge din nou la acele cuvinte înseamnă a avea "curajul de a îmbrăţişa toate contrarietăţile din timpul prezent - aşa se ruga tot papa acum doi ani -, abandonând pentru un moment preocuparea noastră de atotputernicie şi de posesie pentru a da spaţiu creativităţii pe care numai Duhul este capabil s-o provoace". Asta înseamnă a îmbrăţişa crucea lui Isus, şi în acest Post Mare, mai ales în aceste restricţii. A recapitula în El toate fricile, a re-învăţa fraternitatea. A spera.
(După Vatican News, 26 martie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
