|
| © Vatican Media |
Întrebările cuvântului lui Dumnezeu
Apare, marţi, 31 octombrie 2023, cartea călugărilor dominicani Timothy Radcliffe şi Lukacz Popko intitulată "Domande di Dio, domande a Dio. In dialogo con la Bibbia [Întrebări ale lui Dumnezeu, întrebări adresate lui Dumnezeu. În dialog cu Biblia]" (Libreria Editrice Vaticana, 254 de pagini). Publicăm în continuare textul prefeţei scrise de Papa Francisc.
Isus punea întrebări. Una dintre primele sale fraze, conform Evangheliei lui Ioan, a fost întrebarea "Ce căutaţi?" adresată celor doi discipoli ai Botezătorului care îl urmau. Pe baza evanghelistului Luca, primul cuvânt al lui Isus a fost tocmai o întrebare adresată părinţilor săi, Iosif şi Maria: "De ce m-aţi căutat?". Şi pe cruce, la sfârşitul vieţii sale pământeşti dedicate să vestească duioşia lui Dumnezeu, s-a adresat Tatălui cu o întrebare: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?". Mai mult decât atât, înviat din morţi, s-a prezentat Mariei Magdalena cu o întrebare dublă, directă: "Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?".
Lui Isus îi plăcea să pună întrebări. Pentru că îi plăcea să dialogheze cu bărbaţii şi femeile din timpul său care se îngrămădeau în jurul acestui rabin straniu care vorbea despre Dumnezeu şi despre semănături, despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre comori din ogor, despre regi care merg în război şi despre ospeţe bogate în mâncăruri. Cei care-l ascultau pe Isus înţelegeau că discuţia sa nu era o punere în scenă retorică, ci un apel adresat propriei inimi, un mod pentru a interpela interioritatea fiecăruia. O tentativă de a găuri scoarţa eului pentru a face să se infiltreze acolo balsamul iubirii.
Această carte, pentru care le mulţumesc autorilor, examinează optsprezece dintre diferitele întrebări pe care Dumnezeu le pune bărbatului şi femeii în Biblie şi pe care diferite personaje le adresează lui Dumnezeu şi lui Isus. Întrebarea este un gest uman, foarte uman: face să transpară dorinţa de a cunoaşte, de a şti, caracterul fiecăruia dintre noi de a nu ne mulţumi de ceea ce există, ci de a merge mai departe, de a ajunge la ceva, de a merge în profunzime despre o temă. Cel care pune întrebări nu se mulţumeşte. Cel care pune întrebări este animat de o nelinişte care străluceşte ca simptom de vitalitate.
Inimile confortabile nu pun întrebări. Cel care are răspunsuri despre toate nu-şi pune problema despre nimic. Crede că are în buzunar adevărul aşa cum se ţine în buzunar un stilou, gata pentru folosire. Fericitului Pierre Claverie, episcop de Algeria, dominican ca autorii acestui text, martir al prieteniei şi al dialogului cu fraţii noştri musulmani, îi plăcea să repete: "Eu sunt credincios, cred că Dumnezeu există. Dar nu pretindă că îl posed nici prin Isus, care mi-l revelează, nici prin dogmele credinţei mele. Dumnezeu nu se poate poseda. Adevărul nu se poate poseda".
Iată, această căutare, această dorinţă, această tânjire se concretizează în a pune întrebări, în a avea întrebări, în a asculta întrebările celorlalţi. Ştim bine asta: filozofia s-a născut din marile întrebări ale existenţei: "Cine sunt eu?", "Pentru ce există ceva şi nu nimicul?", "De unde vin?", "Încotro merge viaţa mea?". Pentru acest motiv creştinismul s-a pus mereu aproape de cel care se întreabă, pentru că - sunt convins de asta - Dumnezeu iubeşte întrebările, le iubeşte cu adevărat. Cred că iubeşte mai mult întrebările decât răspunsurile. Pentru că răspunsurile sunt închise, întrebările rămân deschise. Aşa cum Dumnezeu - a scris un poet - este o virgulă, nu un punct stabil: virgula trimite la ceva în plus, trimite discursul înainte, lasă deschisă posibilitatea de comunicare. Punctul închide discursul, pune un capăt discuţiei, opreşte dialogul. Da, Dumnezeu este o virgulă. Şi iubeşte întrebările.
Această carte ne educă la importanţa de a analiza întrebările noastre. Cele din Biblie sunt foarte frumoase, provocatoare şi ne neliniştesc. Dumnezeu îl întreabă pe Adam: "Unde eşti?". Cel Preaînalt îl interoghează pe Cain: "Unde este fratele tău?". Maria îl întreabă pe înger: "Cum va fi aceasta?". Isus îi interpelează pe ai săi: "Cine spuneţi că sunt eu?". Şi, în sfârşit, îl provoacă pe Petru: "Mă iubeşti mai mult decât aceştia?". Iată, a pune întrebări înseamnă a rămâne deschişi să primim ceva ce ne poate transcende. A da numai răspunsuri înseamnă a rămâne ancoraţi în propria viziune a lucrurilor.
Întrebările pe care autorii le investighează printre paginile Scripturii ne transmit şi o altă învăţătură: calitatea şi sinceritatea întrebării noastre. Există cel care pune întrebări pentru a-l pune în dificultate pe interlocutor şi cel care în schimb, ca un copil care se adresează părinţilor săi, se pune cu sinceritate în ascultarea interlocutorului, ştiind că nu ştie. Uneori interogăm persoanele cu vorbirea de rău, încercând să-l punem în pericol pe interlocutor - dacă răspunde într-un mod, suferă reputaţia sa, dacă răspunde în alt mod se trădează. Iată pentru ce autorii analizează şi unele întrebări din Biblie care nu sunt sincere cum ar trebui să fie orice întrebare.
Cuvântul lui Dumnezeu este un mare maestru cu privire la asta, pentru că - aşa cum afirmă Sfântul Paul - este o lamă cu tăiş dublu şi dezvăluie adevărul inimii. Şi în timp ce ne dezvăluie interiorul nostru, cuvântul se demonstrează capabil să fie actual, mereu: Dumnezeu, în Biblie, nu vorbeşte şi nu comunică numai bărbaţilor şi femeilor din timpul în care ea a fost scrisă, ci vorbeşte tuturor, chiar şi nouă. Vorbeşte inimii noastre neliniştite, dacă ştim să-l ascultăm. Întrebările pe care autorii le analizează şi asupra cărora discută sunt actuale şi astăzi, ne zguduie în adânc şi în societatea noastră digitalizată, pentru că sunt cuvintele pe care orice inimă neanesteziată ştie să le perceapă ca decisive pentru propria viaţă: la ce punct al trăirii mele sunt eu? Ce am făcut cu fraţii mei şi surorile mele în umanitate? Cum se poate întâmpla ca Dumnezeu să intre în viaţa mea? Pentru mine, cine este Isus? Despre acel om care se declara Dumnezeu şi care şi-a dat viaţa pentru mine, mie ce-mi pasă?
Cuvântul lui Dumnezeu încă ne vorbeşte cu întrebările sale. Dar nu este singurul. Aşa cum demonstrează bine această carte, orice cuvânt uman, autentic uman, este pătruns de cuvânt divin. Karl Rahner scria că "autorul ca atare este sub influenţa chemării harului lui Cristos şi deci trebuie să fie un creştin; faptul de a fi autor pentru un om este un fapt relevant din punct de vedere creştin". Paginile acestei cărţi atestă asta: bogăţia sa de referinţe literare, poetice, cinematografice trimite la o abundenţă expresivă care îmbogăţeşte privirea noastră asupra credinţei. Ele ne fac să înţelegem mai bine afirmaţia teologului german: când este într-adevăr umană, când este exprimare a interiorităţii autentice a fiinţei umane, exprimarea artistică devine teofanică, pentru că ştie să perceapă esenţialul, ştie să dea glas harului, este capabilă să comunice misterul. Aşa cum în faţa unei nopţi înstelate sau a unui apus de soare, inima noastră nu poate să nu dea laudă lui Dumnezeu, tot aşa în faţa unei sonate de Bach sau a unei pagini de Dostoievski devenim siguri că lumea este bună şi că viaţa noastră are un sens. Aceasta este puterea imaginaţiei umane: să ne pună în comunicare cu divinul.
În sfârşit, o adnotare. Cartea aceasta este pătrunsă de umor. Cred că este un element important şi pentru care trebuie să fim de două ori recunoscători autorilor. În primul rând, pentru că umorul este o exprimare umană care se apropie foarte mult de har. Umorul este uşurinţă, este suav, îmbucură sufletul şi ne oferă o speranţă. Cine are humour cu greu nu-i iubeşte pe ceilalţi, este probabil să fie generos, este capabil să se relativizeze pe sine însuşi - cineva, cu isteţime, a scris: "Fericiţi cei care ştiu să râdă de ei înşişi, pentru că nu vor înceta niciodată să se distreze". Şi în acelaşi timp umorul, când este trăit de credincios, arată cum credinţa creştină nu este ceva lugubru sau pedant, nu este retro, nici descurajant. Credinţa face să strălucească faţa celui care aderă la ea. Evanghelia dă bucurie, bucuria adevărată, nu cea efemeră desigur, ci adevărată bucurie în mod serios: cine crede este bucuros, nu are faţă de funeralii. Este o persoană bucuroase, se citeşte asta pe faţa sa!
Aşadar, din această carte simt răsunând trei apeluri: ca noi credincioşii să rămânem neliniştiţi, mereu capabili să ne punem întrebări, precum şi un pic experţi în umor.
Cetatea Vaticanului, 15 septembrie 2023
Franciscus
(După L'Osservatore Romano, 30 octombrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
