Despre vorbirea simplă a lui Isus
Privirea atentă (şi distragerea înţelepţilor)
de Andrea Monda
Duminica trecută, Papa Francisc, comentând textul din Evanghelie, s-a oprit asupra "privirii atente" a lui Isus, sursă primară a predicii sale prin parabole. De fapt, aceste naraţiuni "se inspiră chiar din viaţa obişnuită şi revelează privirea atentă a lui Isus, care observă realitatea şi, prin mici imagini zilnice, deschide ferestre asupra misterului lui Dumnezeu şi asupra vieţii umane". În capodopera sa, romancierul rus Boris Pasternak scrie: "Pentru mine lucrul principal este că Cristos vorbeşte cu parabole luate din viaţa de fiecare zi". Are dreptate: acesta este lucrul principal. Papa subliniază că "Isus vorbea în mod uşor de înţeles, vorbea cu imagini din realitate, din viaţa zilnică" şi acest stil ascunde în interiorul său o comoară, o mare învăţătură: "Astfel, ne învaţă că şi lucrurile de fiecare zi, cele care uneori par toate egale şi pe care le ducem înainte cu distragere sau trudă, sunt locuite de prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu, adică au o semnificaţie. Aşadar, avem nevoie şi noi de ochi atenţi, pentru a şti «să-l căutăm şi să-l găsim pe Dumnezeu în toate lucrurile»". Citatul final, ignaţian, revelează un detaliu, fundamental, tot din acel "lucru principal": catolicismul este religia întrupării, din aceasta provine tot restul, adică încrederea în realitate, şi în cea umană, aşa de fragilă şi ambiguă, pentru că realitatea, lucrurile "sunt locuite de prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu, adică au o semnificaţie". Personajul lui Nero, care este nihilistul din romanul lui Cormac McCarthy Sunset Limited, neagă în mod categoric toate acestea când afirmă încă de la prima pagină: "Nimic din ceea ce se întâmplă nu semnifică altceva". Antidotul la nihilism este deci privirea atentă. Acea privire pe care papa recomandă s-o avem pentru a percepe semnificaţiile ascunse în realitate, pentru descifra seminţele sădite în lume. Aşadar, Papa Francisc ne cere mai multă imaginaţie, într-un fel să fim mai artişti. De fapt, ei sunt artiştii, maeştrii ai imaginaţiei. "Ura este pur şi simplu lipsa de imaginaţie", intuieşte Graham Greene, în Puterea şi gloria. Este vorba de a iubi deci şi, pentru creştin, de a corespunde gestului artistic al Învăţătorului, să fim şi noi artişti ca Isus care compune naraţiuni şi făcând astfel ne invită la acea uimire care se naşte din privirea atentă. Poeta americană Mary Oliver, decedată în 2019, într-o poezie foarte scurtă indica "instrucţiunile pentru a trăi viaţa": "Fii atent / Fii uimit / Povesteşte". Trei verbe fundamentale pentru fiecare viaţă umană, cu atât mai mult dacă este creştină.
Papa Francisc nu dă instrucţiuni pentru viaţă, ci conduce viaţa în continuă tensiune unificatoare între ceea ce predică şi ceea ce trăieşte. Ne indică modelul lui Isus care cu vorbirea sa simplă "deschide ferestre asupra misterului lui Dumnezeu şi asupra vieţii umane" şi aşa face şi el: vorbeşte în mod direct şi deschide breşe care luminează viaţa noastră şi ne smulg din "praful" rutinei, deci din distragere şi din nemulţumire. Cine îl ascultă şi-l vede pe Papa Francisc în acţiune va ajunge să nu mai considere nimic sigur şi datorat în viaţa sa de fiecare zi, şi va găsi nouă energie şi mai ales un suflet recunoscător. Afară de cazul că nu se apropie, şi de papa, cu idei preconcepute pe care le îndrăgesc aşa de mult încât nu vor să le abandoneze: această abordare ideologică este moartea uimirii. Şi adevărata uimire este mereu pentru lucrurile zilnice, pentru că n-ar avea valoare o uimire pentru ceea ce este extraordinar, ar fi numai o reflexie automată, instinctivă. Şi, în schimb, omul, creatură spirituală, nu este numai o maşină reglementată de instincte. Şi aici are dreptate din nou Pasternak care în acea pagină din Doctorul Zivago continuă astfel despre forţa revoluţionară a lui Isus narator parabolic: "Lumea antică s-a terminat în Roma, în acea orgie de gust rău, în aur şi marmură, a venit el, uşor şi îmbrăcat în lumină, în mod principal uman, în mod voit provincial, Galileeanul, şi din acel moment popoarele şi zeii au încetat să existe şi a început omul, omul tâmplar, omul agricultor, omul păstor în mijlocul unei turme de oi la apusul soarelui, omul al cărui nume nu suna solemn şi feroce, omul oferit în mod generos tuturor leagănelor materne ale lumii".
Isus de-sacralizează lumea invitându-i pe oameni să-şi concentreze privirea nu asupra puterii, solemne şi feroce, a zeilor, ci asupra forţei divine ascunse în fragilitatea oamenilor simpli, obişnuiţi. Probabil că însuşi profetul Ilie credea că-l găseşte pe Dumnezeu în foc sau în cutremur, însă îl descoperă în schimb într-o "uşoară adiere de vânt" (1Rg 19,12). Şi pe aceeaşi urmă aşa face în predica sa vicarul lui Isus, eliminând orice solemnitate din religie pentru a face să iasă în evidenţă puritatea credinţei celor simpli, a "sfântului popor credincios al lui Dumnezeu".
Astăzi, problema este că încă rămâne în mintea omului ispita ideologiei, care după aceea se naşte din mândrie: există cei care ştiu că ştiu, deci, bazaţi pe înţelepciunea lor, pot numai să dea instrucţiuni şi să-i înveţe pe alţii, chiar şi pe papa. Sunt mulţi, astăzi, care pontifică, dat fiind că pontiful a ales un alt drum, mai umil, care poate părea greu de înţeles şi de explicat, ca şi cum ar fi o nesăbuinţă. Tocmai acesta este semnul că e drumul corect, cel despre care vorbeşte Sfântul Paul la începutul Primei Scrisori către Corinteni: "Dar pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, i-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării. În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii" (1Cor 1,21-25).
(După L'Osservatore Romano, 18 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
