Şi câţiva necredincioşi pelerini pentru pace la 27 octombrie la Assisi
De cardinal Gianfranco Ravasi
preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură
La 27 octombrie 2011, la Assisi, alături de Benedict al XVI-lea şi de mulţimea de reprezentanţi ai diferitelor confesiuni creştini şi ai religiilor din lume, va fi şi un mic grup de cinci persoane, pelerini un pic deosebiţi şi inediţi în cetatea sfântului Francisc. Prezenţa lor va face într-un fel originală această întâlnire faţă de precedentele voite de fericitul Ioan Paul al II-lea. E vorba, de fapt, de figuri ale culturii, ale ştiinţei, ale filozofiei care nu aparţin la nici o exprimare religioasă codificată, ba chiar întrupează - chiar dacă cu profile diferite - mulţimea celor care nu mărturisesc nici un crez şi care, totuşi, au o viziune etică şi umanistă a fiinţei şi a existenţei. Aceste persoane, care reprezintă în diversitatea limbilor şi originilor lor multiplicitatea ţinuturilor şi culturilor, au în comun o caracteristică pe care o exprima bine un scriitor agnostic contemporan, americanul Cormac McCarthy când, în romanul său Sunset limited, declara: "Cine pune întrebări vrea adevărul. În timp ce acela care se îndoieşte vrea să audă că adevărul nu există".
Aceşti necredincioşi, care au acceptat cu interes să fie pelerini pentru pace şi dreptate alături de cei care cred, păstrează cu siguranţă câteva răspunsuri, concepţii şi perspective în mintea lor şi în inima lor, însă doresc să adreseze întrebări celui care crede, tocmai pentru o confruntare eficace în jurul nodurilor fundamentale unde se împletesc şi se îngrămădesc temele din urmă ca viaţa şi moartea, adevărul şi înşelăciunea, transcendenţa şi imanenţa, binele şi răul, dreptatea şi violenţa, pacea şi războiul, iubirea şi durerea. Este semnificativ de notat că, invitat să-şi facă auzită mărturia sa şi apelul său adresat celor care crezi chiar şi în numele celorlalţi colegi ai săi, va fi un glas feminin deosebit, o intelectuală considerată printre cei mai mari exponenţi ai filozofiei şi psihologiei contemporane, franceza de origine bulgară Julia Kristeva.
Ei bine, ea a dedicat printre altele - ca o necredincioasă - pagini de extraordinară intensitate şi parfum experienţei mistice a sfintei Tereza de Avila, demonstrând astfel dorinţa profundă de a interoga o figură atât de originală şi diferită.
Prezenţa acestui grup restrâns - care evocă un orizont foarte vast şi diversificat de bărbaţi şi femei fără apartenenţă religioasă explicită, dar care tind să privească dincolo de suprafaţa lucrurilor şi de pielea corpurilor pentru a intui semnificaţii mai profunde - a fost voită cu convingere şi susţinută chiar de Benedict al XVI-lea, pe urma unei intuiţii care plutise în spiritul său cu ocazia unui Crăciun, cel din anul 2009, când întâlnindu-i pe colaboratorii săi cei mai apropiaţi - adică membrii din Curia Romană - a declarat: "Eu cred că Biserica ar trebui să deschidă şi astăzi o "Curte a neamurilor" în care oamenii să poată într-un fel să se agaţe de Dumnezeu, fără a-l cunoaşte şi înainte de a fi găsit accesul la misterul său (...). La dialogul cu religiile trebuie să se adauge astăzi mai ales dialogul cu aceia pentru care religia este un lucru străin, cei cărora Dumnezeu este necunoscut şi care, totuşi, n-ar vrea să rămână pur şi simplu fără Dumnezeu, ci să se apropie de el cel puţin ca Necunoscut".
Din aceste cuvinte ale Sfântului Părinte a apărut, în aceste ultime luni, o "Curte a neamurilor", adică un spaţiu de confruntare - ochii în ochii şi cu urechile în ascultare - aşa cum se întâmpla în spaţiul omonim rezervat păgânilor, gentes, neamurilor, în interiorul zonei templului din Ierusalim. Ea a fost promovată de Consiliul Pontifical al Culturii şi inaugurat solemn în martie la Paris, la Sorbona, la Unesco, la Académie Française, în piaţa Notre-Dame, dar destinată de acum să se repropună ramificându-se în lunile viitoare în zeci şi zeci de oraşe (de la Bologna la Bucureşti, de la Tirana la Barcelona, de la Marseille la Praga, de la Palermo la Quebec şi la Washington şi aşa mai departe). Realitatea spaţială a acestei "Curţi" din Ierusalim comporta însă nu numai o distincţie, chiar dacă este necesară fiind vorba de două concepţii şi experienţe diferite, ci şi o separare. De fapt, aşa cum este cunoscut şi este atestat de istoricul Iosif Flaviu, un zid despărţea spaţiul păgânilor de cel al israeliţilor, un zid pe care exista "o inscripţie care le interzicea străinilor intrarea, sub pedeapsa cu moartea" în zona sacră (Antichităţi Iudaice, XV, 147). Era semnul acelei graniţe de netrecut care adesea a despărţit cu asprime de-a lungul secolelor pe cei care cred şi pe cei care neagă credinţa sau agnosticii.
Probabil la această barieră se referea sfântul Paul atunci când, scriind creştinilor din Efes, declara că Cristos a venit ca "să dărâme zidul despărţitor" dintre evrei şi păgâni "pentru ca pe cei doi să-i întemeieze într-un singur om nou, făcând pace, şi să-i împace pe amândoi" (Ef 2,14-16). Realitatea materială a "Curţii" poate deci să se transforme - pe urma cuvintelor apostolului - într-un simbol care ilustrează emblematic şi ceea ce se va întâmpla la Assisi. Cei care cred şi cei care nu cred sunt desigur pe teritorii ideale diferite, dar nu trebuie să se închidă din nou într-un izolaţionism sacru sau laic, ignorându-se sau respingându-se, aşa cum ar vrea fundamentaliştii din ambele tabere. Desigur, nu trebuie să se ignore discordanţele rezolvându-le într-un vag sincretism intelectual şi spiritual; ci gândurile şi cuvintele, faptele şi alegerile ambilor protagonişti pot să se confrunte şi chiar să se întâlnească, exact cu se întâmplă cu jurul temei păcii şi dreptăţii. Ea este stindardul ridicat la Assisi în faţa celor care consideră aceste valori ca dar divin şi le invocă în rugăciune, căutându-le şi practicându-le în angajarea lor religioasă, morală şi socială. Dar este înălţat şi în faţa tuturor celor pentru care cerul transcendenţei este gol; totuşi, conştiinţa şi viaţa acestor persoane sunt orientate şi îndreptate să fie izvor de angajare şi de eliberare pentru o societate umană mai dreaptă.
Aşadar, la Assisi, prin prezenţa inedită a celor care nu cred cu spirit deschis şi sincer, se va ţese un "dialog" care, aşa cum sugerează termenul grec, este o întâlnire de logoi, de gândiri, de concepţii, de discursuri, de raţionalităţi, dar este şi o "străbatere" (dia), adică un parcurs care este făcut în interiorul unui logos, al unui adevăr care ne precede şi ne excede. Este un dialog care este purtat în pragul absolutului lui Dumnezeu pentru cei care cred, dar în acelaşi timp pe "marginea nesperată a vizibilului" în căutarea invizibilului pentru cel care nu crede, aşa cum afirma poetul "agnostic" francez Yves Namur în opera sa semnificativ intitulată Dieu ou quelque chose comme ça ("Dumnezeu sau ceva asemănător"), publicată în anul 2008. Un dialog la care ambii protagonişti aduc contribuţia lor de cercetare. Şi cel care nu se mărturiseşte credincios, dar este în drum cu raţiunea sa, arta sa, energiile sale intelectuale şi umane în marele orizont al fiinţei, are darul său de oferit credinciosului. E vorba de acea convingere care îi anima deja pe Părinţii Bisericii care nu ezitau să asculte glasul culturii păgâne clasice, conştienţi că până şi în ea se găseau strălucirile Cuvântului, "seminţele" sale rodnice de adevăr.
Mai mult, sfântul Iustin nu ezita să scrie în Apologia I că "de Logosul divin a fost părtaş întregul neam omenesc şi cei care au trăit conform Logosului sunt creştini, chiar dacă au fost consideraţi atei, ca printre greci Socrate şi Heraclit şi alţii ca ei" (46, 2-3). Însăşi întruparea Cuvântului, fie în Biblie fie în Cristos, demonstrează această trecere de lumină şi de adevăr prin diferitele culturi care nu au fost niciodată materiale inerte, ci terenuri fecunde de întâlnire dintre Cuvântul divin şi cuvintele umane. În această perspectivă este minunată exclamaţia lui Isaia: "Coborâţi, cerurilor, roua de sus şi norii să pluă dreptatea! Să se deschidă pământul şi să odrăslească mântuirea şi să răsară totodată dreptatea!" (45,8). Această întâlnire dintre cer şi pământ, dintre transcendenţă şi istorie va fi reprezentată în pelerinajul comun la Assisi, unde chiar şi cel care nu crede se va arăta la orizontul credinţei pentru a-l observa pe acel Necunoscut pe care probabil uneori el chiar l-a invocat, aşa cum făcea scriitorul rus Aleksandr Zinov'ev; "Te implor, Dumnezeul meu, încearcă să exişti! A trăi fără martori, ce iad! Pentru aceasta, forţând glasul eu strig, eu urlu: Tatăl meu, te implor şi plâng: Există!".
De fapt, pentru mulţi credincioşi Dumnezeu nu este un nimic gol, ci o absenţă. Şi noi ştim bine că locul liber al unei persoane care ne-a părăsit nu este gol, pentru că absenţa este nostalgia sau aşteptarea unei noi prezenţe. Pentru aceasta nu era aşa de paradoxal ceea ce scria un catolic francez din secolul trecut, Pierre Reverdy: "Există atei de o asprime feroce care până la urmă se interesează de Dumnezeu mult mai mult decât anumiţi credincioşi frivoli şi uşuratici". Se înţelege, aşadar, cât este de preţios şi pentru noi să avem alături - aşa cum a voit Benedict al XVI-lea - aceste prezenţe autentice şi sincere, în timp ce reflectăm, dialogăm şi ne rugăm pentru pacea şi dreptatea în lume de-a lungul căilor şi amintirilor lui Francisc.
(După L'Osservatore romano, 9 iulie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
