|
| © Vatican Media |
de Tiziana Campisi
Va fi canonizată Maria Leonia Paradis, fondatoare a Institutului Micilor Surori ale Sfintei Familii, care a trăit în Canada între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În timpul audienţei acordate cardinalului Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului care recunoaşte un miracol petrecut prin mijlocirea călugăriţei, precum şi a decretelor referitoare la martiriul lui Michał Rapacz, preot ucis din ură faţă de credinţă la 12 mai 1946 la Cracovia, care, prin urmare, va fi fericit, şi la virtuţile eroice ale slujitorilor lui Dumnezeu, de astăzi venerabili, Cirillo Giovanni Zohrabian, episcop titular de Acilisene, şi Gianfranco Maria Chiti, călugări capucini, Sebastián Gili Vives, preot fondator al Congregaţiei Fiicelor Augustiniene ale Ajutorului, şi Maddalena a Sfintei Tereza a Pruncului Isus, călugăriţă din Congregaţia Fiicelor Bisericii.
|
| Maria Leonia Paradis |
Beatificată de Ioan Paul al II-lea la 11 septembrie 1984 la Montreal, Maria Leonia Paradis va fi numărată printre sfinţi, pentru că mijlocirii sale se datorează vindecarea miraculoasă de "asfixie perinatală prelungită cu insuficienţă multiorgană şi encefalopatie" a unei nou-născute, petrecută la Saint-Jean-sur-Richelieu, în Québec, în 1986. Maria Leonia s-a născut la 12 mai 1840 la L'Acadie, în Canada, şi intră la doar 13 ani în Congregaţia Surorilor Marianite ale Sfintei Cruci, dedicate slujirii casnice în Casele "Preoţilor Sfintei Cruci" şi educaţiei tinerilor. Este trimisă în diferite case din Canada şi în 1862 în Statele Unite, unde, după şapte ani, trăieşte despărţirea călugăriţelor din Provincia din Indiana de casa mamă franceză, la care se uneşte puţin după aceea. Întoarsă în Canada la invitaţia părintelui Camillo Lefebvre, pentru a forma la viaţa călugărească nişte tinere care să poată desfăşura lucrarea lor în Colegiul "Sfântul Iosif", sora Maria Leonia primeşte, după aceea, sugestia arhiepiscopului de Montreal să dea viaţă unei noi comunităţi pentru necesităţile colegilor săi. La 31 mai 1880, este constituită Congregaţia "Micilor Surori ale Sfintei Familii", cu scopul specific de a presta slujire în comunităţile călugăreşti, în colegii şi în seminarii. Sunt deschise noi comunităţi, în care maica Maria Leonia recomandă să se ajute preoţii material şi spiritual, şi astfel, în casele parohiale şi în seminarii se respirăm acea atmosferă proprie a Sfintei Familii din Nazaret, făcută din transparenţă şi din pace, din ordine şi din discreţie. Maica Maria Leonia moare la 3 mai 1912 la Sherbrooke, la vârsta de 72 de ani. Institutul fondat de ea este răspândit, în afară de Canada, şi în Honduras, Italia şi Statele Unite.
|
| Pr. Michał Rapacz |
Părintele Michał Rapacz, se naşte la 14 septembrie 1904 la Tenczyn, în Polonia. Intrat în 1926 în Seminarul din Cracovia, este hirotonit preot după cinci ani. Trimis la Płoki ca vice-paroh al Parohiei "Naşterea Sfintei Fecioare Maria", desfăşoară după aceea slujirea sa la Rajcza, dar, în 1937, se întoarce la Płoki ca administrator al parohiei. Ca urmare a ocupaţiei germane, este obligat să reducă activitatea sa pastorală, pentru că sunt interzise predarea religiei catolice, căsătoriile între polonezi şi germani, toate celebrările şi activităţile de după-amiază ale parohiilor şi instituţiilor catolice. După ce s-a terminat războiul, în Polonia, sub dominaţia Uniunii Sovietice a lui Stalin, este instaurat regimul comunist, care declară deschis război religiei şi Bisericii. În noaptea de 11 mai 1946, un grup de oameni înarmaţi intră în casa parohială din Płoki şi îl sechestrează pe părintele Michał, ucigându-l, după aceea, într-o pădure apropiată. Preotul, conştient de pericolul în care se afla şi dispus să-l înfrunte şi să-şi dea viaţa pentru a rămâne fidel lui Cristos şi Bisericii, este asasinat din cauza activităţii sale pastorale, detestată de regim, şi execuţia sa nu este un eveniment izolat, ci parte a activităţii guvernului menită să "elibereze" Polonia de influenţa Bisericii şi de reprezentanţii săi cei mai semnificativi.
|
| Cirillo Giovanni Zohrabian |
Originar din Erzerum, în Turcia, Cirillo Giovanni Zohrabian, este o personalitate poliedrică, caracterizată de umor, umilinţă, spirit de slujire şi profund simţ de dreptate. Se consideră că s-a născut la 25 iunie 1881 într-o familie săracă şi profund creştină, exterminată, după aceea, în genocidul armenilor. Intră în rândul capucinilor de la conventul din Istanbul în 1894. Hirotonit preot, după zece ani este destinat la misiunea din Trebisonda, la Erzerum, unde se dedică activităţii pastorale, direcţiunii spirituale, învăţământului, bolnavilor. La izbucnirea Primului Război Mondial, aflându-se la Istanbul, este împiedicat să se întoarcă în misiunea sa şi se stabileşte în conventul "Sfântul Alois". După terminarea războiului, călugărul se ocupă de sutele de fete armene rămase orfane din cauza genocidului şi, în 1920, la Trebisonda, pune la dispoziţia grecilor din regiunea Pont, expulzaţi din ţara lor, biserica şi conventul. Pentru acest motiv este alungat din oraş şi arestat, după aceea, la Istanbul. Supus timp de trei zile la torturi, este condamnat la moarte cu o acuză falsă, dar, în ultimul moment, este eliberat şi îndepărtat din Turcia. Astfel ajunge în Grecia, unde se îngrijeşte de mii de refugiaţi armeni. Agregat în Provincia călugărească a capucinilor din Palermo, la 21 noiembrie 1938 este numit vicar patriarhal de Gazireh, în Siria, şi la 8 iunie 1940 este ales episcop titular de Acilisene. Însă activitatea sa deranjează autorităţile greceşti, care decid să-l supravegheze şi să-l împiedice să desfăşoare apostolatul său, până la a-i refuza viza de intrare şi de şedere în Grecia. Cirillo Giovanni ajunge astfel în Siria, unde desfăşoară o intensă acţiune pastorală şi de asistenţă, construind şcoli, biserici şi case pentru preoţi şi predând lecţii private pentru numeroşi studenţi. Din cauza dificultăţilor de sănătate, prezintă apoi demisia sa din scaunul episcopal de Gazireh şi se stabileşte la Roma, continuând activităţile sale caritative şi apostolice în favoarea armenilor. Moare la 20 septembrie 1972.
|
| Gianfranco Maria Chiti |
Alt călugăr capucin căruia îi sunt recunoscute virtuţile eroice este Gianfranco Maria Chiti, om cu mare credinţă, cu profundă devoţiune mariană şi euharistică, născut la 6 mai 1921 la Gignese, în provincia Novara. Încă de tânăr este atras de viaţa şi de spiritualitatea franciscană, dar întreprinde cariera militară. În 1942, este trimis pe frontul sloveno-croat, oferindu-se, după aceea, ca voluntar pentru frontul rus, participă la bătălia de la Don, unde este rănit şi înfruntă după aceea retragerea dramatică din Rusia. În contextul evenimentelor tragice de război şi politice care au urmat după 8 septembrie 1943, Gianfranco Maria, deşi nu împărtăşea ideologia fascistă, aderă la Republica Socială Italiană. Se dedică şi pentru a salva evrei şi partizani, este după aceea arestat, eliberat şi apoi reintegrat în armată. În desfăşurarea serviciului militar, simte mereu o tulburare de conştiinţă, se străduieşte cu generozitate în îndeplinirea actelor de caritate în apărarea vieţii umane şi demonstrează respect faţă de duşman şi bunăvoinţă faţă de persecutaţii politici; iubitor şi deschis la iertare, nu neglijează rugăciunea pentru soldaţii pe care-i vede murind. În 1950, se oferă voluntar pentru misiunea militară italiană în Somalia, se întoarce în Italia după patru ani şi continuă cariera sa militară până la pensionare, în 1978. Atunci decide să intre în rândul Fraţilor Minori Capucini în Conventul din Rieti. Este hirotonit preot la 12 septembrie 1982 şi se ocupă de novici, apoi devine părinte spiritual al Asociaţiei Naţionale de Infanterie din Sardegna. După aceea, îi este încredinţată funcţia de a restaura Conventul din Orvieto care devine, graţie lui, un loc primitor şi un punct de referinţă pentru cel care caută linişte şi reculegere. Moare la 20 noiembrie 2004 în Spitalul Militar del Celio la Roma, ca urmare a unui accident rutier.
|
| Sebastián Gili Vives |
Sebastián Gili Vives este un spaniol, care se naşte la 16 ianuarie 1811 la Artá, localitate din Maiorca. Hirotonit preot în 1835 la Ibiza, se dedică îndeosebi copiilor abandonaţi şi, pentru această sensibilitate a sa, este numit prior al unui orfelinat care găzduieşte de la 250 la 500 de copii. Pentru a le garanta o asistenţă tot mai bună, părintele Sebastián întemeiază Congregaţia Fiicelor Augustiniene ale Ajutorului, apoi, în 1860, este numit director al Spitalului din Palma. Se remarcă, îndeosebi, în timpul unei grave epidemii de holeră, în 1865, prin contribuţia preţioasă dată împreună cu congregaţia sa în asistenţa oferită celor mai săraci. Dedică mult timp rugăciunii şi are la inimă şi condiţia femeii, supusă în acea epocă la multe discriminări. Fiind canonic al catedralei din Palma de Maiorca, din 1883, promovează în mod deosebit cultul la Preasfânta Inimă a lui Isus, instituind, printre altele, practica pioasă a "Cele 48 de ore", în timp ce continuă să se angajeze pentru familia călugărească voită de el. Constrâns să lase rolul de superior şi director al surorilor din cauza condiţiilor sale de sănătate, moare la 11 septembrie 1894, la vârsta de 83 de ani.
|
| Maddalena a Sfintei Tereza a Pruncului Isus |
Maddalena a Sfintei Tereza a Pruncului Isus, înainte de consacrare Maddalena Rosa Volpato, se naşte la 24 iulie 1918 la Sant'Alberto di Zero Branco, în provincia Treviso, şi percepe încă din adolescenţă vocaţia călugărească. După experienţele în două familii călugăreşti, trăieşte o perioadă ca laică, apoi, în 1943, intră în Institutul Fiicelor Bisericii. La 18 ianuarie 1945, la începutul octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor, face un vot Domnului, oferind viaţa sa "pentru unirea fraţilor separaţi". După şapte zile, la 25 ianuarie, rămâne blocată la pat şi îi este diagnosticat un abces osifluent la a cincea vertebră cervicală datorat bolii Pott, numit în mod obişnuit spondilită tuberculoasă. Internată în spitalul Lido din Venezia, trăieşte boala sa dureroasă cu seninătate exemplară, reînnoind încontinuu oferirea sa pentru unitatea creştinilor. La 18 mai 1945 îi este permis să facă voturile călugăreşti, dar se stinge după un an, la 28 mai 1946, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Viaţa sa a fost una simplă, marcată de suferinţă. Deosebit de evlavios faţă de Fecioara Maria şi faţă de Sfânta Tereza a Pruncului Isus, sfinţenia sa a fost cunoscută repede de mulţi după moarte, unită cu o anumită faimă de semne.
(După Vatican News, 24 ianuarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
