|
| © Vatican Media |
Papa Francisc a recunoscut virtuţile eroice ale lui Antoni Gaudí, arhitectul spaniol cunoscut în toată lumea, pentru că a condus lucrările pentru construirea Bazilicii Sagrada Familia, la Barcelona. Şi venerabili sunt şi cei trei preoţi Pietro Giuseppe Triest, Angelo Bughetti şi Agostino Cozzolino, la fel pentru virtuţile lor eroice. Pontiful, în timpul audienţei din această dimineaţă cu cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, a autorizat promulgarea decretelor care se referă şi la beatificarea lui Eliswa a Sfintei Fecioare, fondatoare a Congregaţiei a Celui de-al Treilea Ordin al Carmelitanelor Desculţe, acum Surori Carmelitane Terezine, şi a preotului italian misionar în Brazilia, Nazareno Lanciotti, martir.
|
| © Vatican Media |
Opera sa cea mai cunoscută este Biserica Expiatoare Sagrada Familia. Antonio Gaudí i Cornet, născut la 25 iunie 1852, probabil la Reus, acceptă să conducă lucrările în anul care a urmat după punerea primei pietre, în 1883, la vârsta de 31 de ani. De atunci îşi dedică toată viaţa sa pentru edificarea locului de cult în care manifestă geniul său artistic, sentimentul său religios şi spiritualitatea sa profundă. Cu numai 5 ani înainte obţinuse titlul de arhitect şi scrisese câteva notiţe de arhitectură - cunoscut ca "Manuscrisul" de la Reus - în care prezenta propunerile sale cu privire la ornament şi la edificiile religioase şi arăta o însemnată cunoaştere şi adeziune la misterele credinţei creştine. Tânărul Gaudí consideră Sagrada Familia o misiune încredinţată lui de Dumnezeu şi cu această conştiinţă transformă proiectul neogotic originar în ceva diferit şi original, inspirat din formele naturii şi bogat în simbolisme care exprimă profunda sa credinţă şi spiritualitate, care are influenţe benedictine şi franciscane. Cinstitor al Sfântului Filip Neri, arhitectul original înfruntă obstacole şi dificultăţi cu curaj şi încredere în Dumnezeu în timp ce conduce şantierul şi suportă şi invidii şi gelozii. Din 1887 până în 1893 proiectează şi conduce alte opere atât civile, cât şi religioase. După aceea, în timpul Postului Mare din 1894 este lovit de o boală gravă, provocată de un post riguros care, deşi punându-i viaţa în pericol, îl face să trăiască o profundă experienţă spirituală în căutarea lui Dumnezeu. După ce a depăşit criza, continuă să lucreze la diferite proiecte, dar pierzându-i încet-încet pe toţi cei din familie, întreprinde o adevărată asceză spirituală, refuză noi funcţii şi se concentrează exclusiv asupra Sagrada Familia, aşa încât în 1925 adaptează alături de biserică o cameră mică drept reşedinţă a sa. Creştin convins şi practicant, asiduu la sacramente, face din artă un imn de laudă adus Domnului căruia îi oferă roadele muncii sale, pe care o consideră o misiune pentru a-i face pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i apropie de el. La 7 iunie 1926 este lovit de un tramvai. Nefiind recunoscut, este transportat în Spitalul "Santa Creu", spitalul săracilor din oraş. După ce a primit ultimele sacramente, moare după trei zile, la 10 iunie. La cortegiul funerar au participat circa 30 de mii de persoane.
Părintele Nazareno Lanciotti, martir în Brazilia
Aproape de beatificare, romanul Nazareno Lanciotti, preot diecezan, este un martir din zilele noastre. Născut la 3 martie 1940 şi hirotonit preot în 1966, după ce a desfăşurat câţiva ani slujirea sa în Urbe, cunoaşte Operaţiunea Mato Grosso şi în 1971 ajunge în Brazilia. Se stabileşte în satul Jauru, la graniţele cu Bolivia, şi aici începe un apostolat rodnic, ducând înainte timp de treizeci de ani o muncă misionară, susţinută de Euharistie şi de devoţiunea faţă de Fecioara Maria. Întemeiază o parohie, pe care o dedicată Stăpânei Noastre "del Pilar"; creează cincizeci şi şapte de comunităţi ecleziale rurale, unde instituie adoraţia euharistică zilnică, şi un dispensar care devine după aceea unul dintre spitalele cele mai active din regiune; construieşte casa pentru bătrâni "Inima Neprihănită a Mariei"; începe o şcoală cu sute de copii, cărora le oferă şi masă; instituie un seminar mic. În 1987 se înscrie în Mişcarea Sacerdotală Mariană şi, numit responsabil naţional pentru Brazilia, face călătorii frecvente pentru a realiza cenacole de rugăciune. În afară de asta, se dedică celor mai săraci şi se angajează în lupta împotriva diferitelor forme de nedreptate şi oprimare, cum sunt proiectele traficanţilor de prostituţie şi al traficanţilor de droguri. Munca sa pastorală ajunge incomodă şi în seara de 11 februarie 2001, în timp ce termina cina cu unii colaboratori, este rănit grav de doi tâlhari cu cagule care au intrat în casa sa. Moare la 22 februarie, la vârsta de 61 de ani.
Eliswa a Sfintei Fecioare
Este indiană, din Kerala, Eliswa a Sfintei Fecioare, înainte de voturi Eliswa Vakayil, care în curând va fi fericită. Se naşte la 15 octombrie 1831 la Ochanthuruth, într-o familie înstărită de proprietari de pământ, foarte credincioşi. La vârsta de 16 ani este dată ca soţie unui bogat om de afaceri, cu care, în 1851, are o fiică. Rămasă văduvă în anul următor, alege o viaţă de rugăciune şi de singurătate, ritmată de participarea frecventă la sacramente. Se îngrijeşte de săraci şi face dintr-o simplă baracă locuinţa sa. În 1862 îl cunoaşte pe carmelitanul desculţ italian, părintele Leopoldo Beccaro şi, cu conducerea sa spirituală, întemeiază prima congregaţie locală din Kerala, Ordinul al Treilea al Carmelitanelor Descuţe. Noua familie călugărească, din care fac parte fiica şi sora sa mai tânără, adaugă la contemplaţie viaţa activă în instruirea şi formarea tinerelor sărace şi orfane şi în asistenţa dată celor abandonaţi şi celor mai nevoiaşi. După aceea se unesc la comunitate alte femei de rit siro-malabarez, apoi când Leon al XIII-lea decide să înfiinţeze primele vicariate siro-malabareze, se nasc două institute călugăreşti feminine independente: Congregaţia Carmelitanelor Terezine (CTC) de rit latin şi Congregaţia Maicii Carmelului (CMC) de rit siro-malabarez. În aceste circumstanţe, maica Eliswa constituie un nou convent cu surorile de rit latin, la Varapuzha. Aici petrece ultimii 23 de ani ai vieţii sale. Moare la 18 iulie 1913. Mijlocirii sale a fost atribuită, în 2005, vindecarea miraculoasă, în faza fetală, a unei fetiţe bolnave de labioschisis (buză de iepure). A rugat-o pe Eliswa mama copilei, la sfatul unei călugăriţe de la Surorile Carmelitane care a sugerat să fie înălţate rugăciuni şi de alte rude. Născându-se prin cezariană, fetiţa s-a născut perfect sănătoasă.
Preotul Pietro Giuseppe Triest
Fondator al Congregaţiilor Fraţilor Carităţii, a Surorilor Carităţii ale lui Isus şi Maria şi a Surorilor Copilăriei lui Isus, Pietro Giuseppe Triest, de astăzi venerabil, s-a născut la Bruxelles, în Belgia, la 31 august 1760. Hirotonit preot la 9 iunie 1786, în timpul aşa-numitei Revoluţii Belgiene împotriva dispoziţiilor în domeniul religios ale lui Iosif al II-lea de Asburg-Lorena şi al Revoluţiei Franceze este constrâns să trăiască în clandestinitate pentru a scăpa de jurământul pe Constituţia Civilă a Clerului. După toleranţa napoleoneană începe o rodnică operă ministerială ca paroh la Rouse şi se dedică, îndeosebi, orfanilor, bolnavilor şi săracilor. Întemeiază un orfelinat pentru a-i asista pe copiii săraci şi abandonaţi, ajutat de câteva femei şi cu ele, în 1804, înfiinţează Congregaţia Surorilor Carităţii a lui Isus şi Maria. În 1807, autorităţile statale îi încredinţează gestionarea spitalului civil din Bijloke şi, după aceea, supravegherea administraţiei financiare a diferitelor instituţii de binefacere din oraş. În afară de asta, este numit membru al Comisiei Spitalelor Civile şi al Comitetului pentru Asistenţa acordată Săracilor, în timp ce la Gand îi este încredinţată coordonarea şi gestionarea administrativă a ospiciilor pentru bătrâni şi a instituţiilor pentru asistenţa şi formarea copiilor orfani şi singuri. Întemeiază, după aceea, Congregaţiile Fraţilor Carităţii pentru copiii abandonaţi şi săraci şi a Fraţilor Sfântului Ioan al lui Dumnezeu pentru asistenţa bolnavilor la domiciliu şi îl sprijină pe preotul Benedict De Decker, apoi succesor al său în munca de conducere şi de asistenţă iniţiată de el, în constituirea Surorilor Copilăriei lui Isus. Îmbolnăvindu-se grav, petrece ultimele zile ale vieţii sale în rugăciune: asistat de Surorile Carităţii lui Isus şi Maria, moare la 24 iunie 1836. În centrul spiritualităţii sale este cultul umanităţii lui Cristos, care-l stimula spre iubirea faţă de fraţi, în special cei mai nevoiaşi. Se inspira din Sfântul Vincenţiu de Paul şi-i avea la inimă pe cei bolnavi, pe cei cu dizabilităţi, persoanele surde. Modul său de a-i sluji pe ceilalţi a fost considerat profetic şi inovator, deoarece punea în centrul atenţiei persoana umană cu demnitatea sa.
Preotul Angelo Bughetti
Şi Angelo Bughetti era un preot diecezan şi de astăzi este venerabil. Se naşte la Imola la 27 august 1877, într-o familie cu condiţii umile şi cu credinţă creştină profundă. Este hirotonit preot la 31 martie 1900 şi, după câţiva ani dedicaţi învăţământului, se dedică în predică şi în diferite activităţi caritative, cu obiectivul de a forma conştiinţa creştină şi civilă a tinerilor, în afară de a scrie articole pentru diferite reviste. Este un climat anticlerical, socialist şi mason, în care se dedică copiilor şi tinerilor, intuind problemele lor şi făcând să rodească potenţialităţile lor. Numit capelan al "Coorte avanguardisti" din Imola şi apoi al "Opera Nazionale Balilla", se opune ideologiilor liberale, socialiste şi fasciste, dar întotdeauna cu obiectivitate, prudenţă delicată şi niciodată împotriva persoanelor, menţinând acele relaţii necesare pentru a putea continua opera sa de educaţie a tineretului. Moare la 5 aprilie 1935, la vârsta de 57 de ani. Curajos în a şti să găsească soluţii adecvate la situaţii complexe, în operele de caritate şi în rugăciune ştia să-i implice pe enoriaşi, ajutându-i pe toţi să crească în sfinţenie. Era numit "preotul Providenţei", pentru că se încredinţa mereu ajutorului lui Dumnezeu.
Preotul Agostino Cozzolino
Este venerabil şi preotul Agostino Cozzolino din Campania, care se naşte la 16 octombrie 1928 la Resina (astăzi Ercolano), într-o familie săracă şi religioasă. Alege preoţia şi este hirotonit la 27 iulie 1952. Apoi se dedică activităţii formative şi catehezei tinerilor şi adulţilor în parohii şi după aceea este numit vice-rector al Seminarului Mare din Napoli, unde, cu exemplu şi cuvântul, formează mulţi tineri. La 30 septembrie 1960 este transferat în bazilica sanctuar "Santa Maria della Neve", în cartierul Ponticelli din Napoli, unde rămâne ca paroh până la moarte. Se angajează pentru a crea o comunitate pastorală vie, capabilă să vestească evanghelia; măreşte devoţiunea faţă de Sfânta Fecioară Maria a Zăpezii; răspândeşte Mişcarea "Ajutor creştin fratern"; se străduieşte cu iubire pentru săraci şi pentru nevoile materiale şi spirituale ale tuturor. În cartierul aglomerat, unde apare, după aceea, un context social eterogen şi problematic, de degradare şi sărăcie, părintele Agostino devine o prezenţă importantă şi lucrează neobosit pentru binele persoanelor. Cu spirit de primire, începe să aplice noile directive pastorale ale Conciliului Vatican II şi promovează şi grupuri de spiritualitate familială, are grijă de raporturile cu ceilalţi preoţi şi organizează întâlniri periodice pentru a asigura momente de împărtăşire şi schimburi de experienţe. În 1987, îi este diagnosticat un cancer la pancreas şi trăieşte boala ca o ulterioară ocazie de apostolat: o înfruntă cu demnitate şi mare credinţă, se dedică tot mai mult contemplaţiei, dar rămâne aproape şi de enoriaşii săi. Moare la 2 noiembrie 1988. În apostolat s-a remarcat printr-o iubire extraordinară faţă de oameni. Viaţa sa a fost una generoasă, dedicată total celorlalţi.
Tiziana Campisi
(După Vatican News, 14 aprilie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
