Maria reprezintă reuşita perfectă a răscumpărării
Gloria apropiată şi familiară a slujitoarei
De Inos Biffi
Maria, când este ridicată la cer cu sufletul şi trupul, nu este luată de la Biserică şi de la omenire. Răscumpărată pe deplin şi făcută conformă cu Domnul înviat, maternitatea sa divină se extinde de la Fiul Isus la toţi discipolii săi. Mai mutl, întreaga omenire regăseşte în ea pe mama tuturor celor vii. Însuşi Isus, ca prin solemnă decizie testamentară, oferă acest dar din înălţimea crucii, atunci când îi spune mamei: "Femeie, iată fiul tău!", iar lui Ioan: "Fiule, iată mama ta!" (In 19,26-27). Credinţa Mariei, exprimată de la început cu "da"-ul său spus Cuvântului lui Dumnezeu, se consumă pe Calvar în comuniune cu pătimirea şi moartea Fiului, când se adevereşte profeţia dramatică a lui Simeon: "şi prin sufletul tău va trece o sabie" (Lc 2,35) şi în această pătimire a sa devine noua Evă. Fecioara, în tăcerea sa, primeşte această voinţă a Fiului, care-i cheamă pe discipolii săi să se bucure de aceeaşi delicateţe şi grijă de care s-a bucurat el în viaţa sa pământească. De la ridicarea la cer va fi prezentă în Biserica aceeaşi îmbrăţişare, care consacră orice bucurie şi orice grijă maternă, devenindu-i modelul.
La nunta din Cana, Maria, deja numită de Isus cu termenul "Femeie" (In 2,4), le spune servitorilor: "Faceţi tot ceea ce vă va spune" (In 2,5), şi, graţie intervenţiei sale, Isus începe semnele sale şi epifania gloriei sale. Opera Fecioarei glorioase, care reprezintă reuşita perfectă şi exemplară a răscumpărării, nu încurcă şi nu întunecă domnia Fiului; ea este în schimb în întregime în slujba lui. Maria în Biserică este "slujitoarea" exemplară a Evangheliei, aproape de orice credincios, ba chiar de orice om, pentru ca să devină discipol al lui Cristos.
Condiţia sa cerească a făcut-o apropiată. Pentru imaginaţie faptul de a fi în glorie ar putea să ne facă să ne gândim la îndepărtare de ceea ce există încă în timp; este adevărat contrariul: gloria include timpul, îl depăşeşte şi în acelaşi timp îl îmbrăţişează. Apariţiile Fecioarei sunt ca arătarea şi intrarea singulară şi într-o oarecare măsură vizibilă a gloriei sale în cadrul graniţelor noastre, marcate de spaţiu şi învăluite de timp: graniţe comparabile cu un văl subţire care în acel caz se deschide la lumea cerească, adică la lumea Domnului înviat şi a sfinţilor săi. Gloria cerului este scutită de succesiunile cronologice şi nu există limită care să o micşoreze; mai mult, ea deja atrage lumea noastră pământească, infinit mai puţin adevărată şi consistentă, şi se va revela la sfârşitul secolelor. Pentru aceasta spunem că Maria, ridicată în glorie, ne este aici pe pământ în mod matern apropiată şi este posibil să îndreptăm către ea o rugăciune tacită sau chiar şi numai o privire afectuoasă, care face să apară bucuria şi plânsul. Şi aici vine în minte La Vierge au midi, cea mai încântătoare şi emoţionantă dintre poeziile lui Paul Claudel dedicate Mariei: "Este amiază. Văd biserica deschisă. Trebuie să intru. / Mamă a lui Isus Cristos, nu vin să mă rog. / Nu am nimic de oferit şi nimic de cerut. / Vin, o, Mamă, numai pentru a te privi. / A te privi, a plânge de bucurie, a şti / că eu sunt fiul tău şi că tu eşti acolo. / Numai pentru un moment în timp ce totul se opreşte / Amiază! / A fi cu tine, Marie, în acest loc unde eşti tu. / A nu spune nimic, a privi faţa ta, / A lăsa inima să cânte în limbajul său".
În această privire intensă şi prelungită a sa, poetul contemplă mai ales frumuseţea Mariei. Îl răpeşte candoarea ei de creatură necontaminată, plăsmuită în har de mâinile Creatorului. El îi mulţumeşte Fecioarei: "Pentru că eşti frumoasă, pentru că eşti neprihănită, / femeia în Har în sfârşit dăruită din nou". Îi mulţumeşte pentru că ea este "Creatura în cinstea sa de început şi în ultima ei desfăşurare, / care a ieşit din Dumnezeu în dimineaţa strălucirii sale originale"; pentru că este "Femeia, Edenul vechii gingăşii uitate / a cărei privire găseşte imediat inima şi face să curgă lacrimile acumulate".
În această admirare a Mariei "în mod inefabil intactă", înălţată la cer şi devenită însoţitoare pe pământ, cuvintele devin superflue şi rămân stinse. În locul lor intră o tăcere liniştită, plină de dulceaţă şi vărgată de plâns, care sunt poai sentimentele care se potrivesc mai mult în faţa tuturor misterelor mântuirii.
(După L'Osservatore Romano, 13-14 august 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
