La predica din solemnitatea "Adormirea Maicii Domnului" papa aminteşte vocaţia Mariei la urmarea lui Cristos
Ridicarea la cer a Mariei îi aminteşte omului că "toată viaţa este o înălţare, este meditaţie, ascultare, încredere şi speranţă, chiar şi în întuneric": a subliniat acest lucru papa la omilia de la Liturghia celebrată sâmbătă, 15 august 2009, în Parohia pontificală "Sfântul Toma de Villanova", la Castel Gandolfo.
Iubiţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,
Solemnitatea de astăzi încoronează ciclul marilor celebrări liturgice în care suntem chemaţi să contemplăm rolul sfintei Fecioare Maria în Istoria mântuirii. De fapt, Neprihănita Zămislire, Buna-Vestire, maternitatea divină şi ridicarea la cer sunt etape fundamentale, intim legate între ele, cu care Biserica preamăreşte şi cântă destinul glorios al Maicii lui Dumnezeu, dar în care putem citi şi istoria noastră. Misterul zămislirii Mariei aminteşte de prima pagină a existenţei umane, indicându-ne că, în planul divin al creaţiei, omul ar fi trebuit să aibă curăţia şi frumuseţea Neprihănitei. Acel plan compromis, dar nu distrus de păcat, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, vestită şi realizată în Maria, a fost recompus şi readus la acceptarea liberă a omului în credinţă. În sfârşit, în Ridicarea la Cer a Mariei contemplăm ceea ce suntem chemaţi să dobândim în urmarea lui Cristos Domnul şi în ascultarea faţă de Cuvântul lui, la sfârşitul drumului nostru pe pământ.
Ultima etapă a pelerinajului pământesc al Născătoarei de Dumnezeu ne invită să privim la modul în care ea a parcurs drumul său spre ţinta veşniciei glorioase.
În textul din Evanghelie tocmai proclamat, sfântul Luca relatează că Maria, după vestirea îngerului, "s-a ridicat şi a mers în grabă spre regiunea muntoasă" pentru a o vizita pe Elisabeta (Lc 1,39). Spunând asta, evanghelistul vrea să sublinieze că pentru Maria a urma propria vocaţie, în docilitatea faţă de Duhul Sfânt, care a realizat în ea întruparea Cuvântului, înseamnă a parcurge o cale nouă şi a întreprinde imediat un drum în afara propriei case, lăsându-se condusă numai de Dumnezeu. Sfântul Ambrozie, comentând "graba" Mariei, afirmă: "harul Duhului Sfânt nu comportă încetineli" (Espos. Evang. sec. Lucam, II, 19: PL 15,1560). Viaţa Sfintei Fecioare este condusă de un altul - "Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38) - este modelată de Duhul Sfânt, este marcată de evenimente şi întâlniri, ca aceea cu Elisabeta, dar mai ales de relaţia foarte specială cu fiul său Isus. Este un drum în care, păstrând şi meditând în inimă evenimentele propriei existenţe, vede în ele în mod tot mai profund planul misterios al lui Dumnezeu Tatăl, pentru mântuirea lumii.
Apoi urmându-l pe Isus de la Betleem în exilul din Egipt, în viaţa ascunsă şi în cea publică, până la picioarele Crucii, Maria trăieşte urcarea ei constantă spre Dumnezeu în spiritul lui Magnificat, aderând pe deplin, chiar şi în momentul de întuneric şi de suferinţă, la proiectul de iubire a lui Dumnezeu şi alimentând în inimă abandonarea totală în mâinile Domnului, aşa încât să fie paradigmă pentru credinţa Bisericii (cf. Lumen gentium, 64-65).
Toată viaţa este o înălţare, toată viaţa este meditaţie, ascultare, încredere şi speranţă, chiar şi în întuneric; şi toată viaţa este această "sfântă grabă", care ştie că Dumnezeu este mereu prioritatea şi nimic altceva nu trebuie să creeze grabă în existenţa noastră.
Şi, în sfârşit, Ridicarea la Cer ne aminteşte că viaţa Mariei, ca şi cea a fiecărui creştin, este un drum în urmare, urmarea lui Isus, un drum care are o ţintă foarte precisă, un viitor trasat deja: victoria definitivă asupra păcatului şi asupra morţii şi comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru că - aşa cum spune Paul în Scrisoarea către Efeseni - Tatăl "ne-a şi înviat şi ne-a aşezat în ceruri în Cristos Isus" (Ef 2,6). Asta înseamnă că prin Botez suntem deja în mod fundamental înviaţi şi stăm în ceruri în Cristos, dar trebuie în mod corporal să ajungem la ceea ce a început şi s-a realizat prin Botez. În noi unirea cu Cristos, învierea, este neîmplinită, dar pentru Fecioara Maria ea este împlinită, în pofida drumului pe care şi sfânta Fecioară a trebuit să-l facă. Ea a intrat în plinătatea unirii cu Dumnezeu, cu Fiul ei, şi ne atrage şi ne însoţeşte în drumul nostru.
Aşadar, în Maria ridicată la cer o contemplăm pe cea care, prin privilegiu singular, este făcută părtaşă cu sufletul şi cu trupul de victoria definitivă a lui Cristos asupra morţii. "La capătul vieţii sale pământeşti - spune Conciliul al II-lea din Vatican - a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului, pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul domnilor (cf. Ap 19,16) şi învingător asupra păcatului şi a morţii" (Lumen gentium, 59). În fecioara ridicată la cer contemplăm încoronarea credinţei sale, a acelui drum de credinţă pe care ea îl indică Bisericii şi fiecăruia dintre noi: Cea care în fiecare moment a primit Cuvântul lui Dumnezeu, este ridicată la cer, adică este primită ea însăşi de către Fiul, în acea "locuinţă" pe care ne-a pregătit-o cu moartea şi învierea sa (cf. In 14,2-3).
Viaţa omului pe pământ - aşa cum ne-a amintit prima lectură - este un drum care se desfăşoară, constant, în tensiunea luptei dintre balaur şi femeie, dintre bine şi rău. Aceasta este situaţia istoriei umane: este ca o călătorie pe o mare adesea în furtună; Maria este steaua, care ne conduce spre Fiul ei Isus, soare răsărit deasupra întunericului istoriei (cf. Spe salvi, 49) şi ne dă speranţa de care avem nevoie: speranţa că putem învinge, că Dumnezeu a învins şi că, prin Botez, am intrat în această victorie. Nu murim definitiv: Dumnezeu ne ajută, ne conduce. Aceasta este speranţa: această prezenţă a Domnului în noi, care devine vizibilă în Maria ridicată la cer. "În ea (...) - vom citi peste puţin timp la Prefaţa din această solemnitate - ai făcut să strălucească pentru poporul tău peregrin pe pământ, un semn de mângâiere şi de speranţă neclintită".
Cu sfântul Bernard, mistic cântător al sfintei Fecioare, aşa o invocăm: "Te rugăm, o, binecuvântată, pentru harul pe care tu l-ai avut, pentru acele prerogative pe care tu le-ai meritat, pentru milostivirea pe care tu ai născut-o, fă ca acela care prin tine s-a învrednicit să se facă părtaş de mizeria şi infirmităţile noastre, graţie rugăciunii tale, să ne facă părtaşi de harurile sale, de fericirea sa şi de gloria veşnică, Isus Cristos, Fiul tău, Domnul nostru, care este peste toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor. Amin" (Sermo 2 de Adventu, 5: PL 183, 43).
(După L'Osservatore Romano, 17-18 august 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
