de pr. Mauro Gagliardi*
A fost publicată în urmă cu două zile, luni 18 octombrie 2010, Scrisoarea către seminarişti a lui Benedict al XVI-lea, pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii. La nr. 1, papa începe amintind că "acela care vrea să devină preot, trebuie să fie mai ales un «om al lui Dumnezeu»" şi asta în concret înseamnă că: "Preotul nu este administratorul unei asociaţii oarecare, al cărui număr de membri încearcă să-l menţină şi să-l mărească. Este mesagerul lui Dumnezeu printre oameni. Vrea să conducă la Dumnezeu şi astfel să mărească şi adevărata comuniune a oamenilor între ei. Pentru aceasta, dragi prieteni, este atât de important ca să învăţaţi să trăiţi în contact constant cu Dumnezeu" (nr. 1).
În învăţătura papei Benedict, rugăciunea este "loc" privilegiat de învăţare a stilului de viaţă creştin. De exemplu, în enciclica Spe salvi, Sfântul Părinte a prezentat rugăciunea ca unul dintre principalele "locuri" de învăţare şi de exercitare a speranţei creştine (cf. nr. 32-34). Şi în Scrisoarea către seminarişti, ea este considerată modul concret în care candidatul la preoţie învaţă să stea în comuniune intimă şi continuă cu Domnul:
"Atunci când Domnul spune: «Rugaţi-vă în orice moment», desigur că nu ne cere să spunem încontinuu cuvinte de rugăciune, ci să nu pierdem niciodată contactul interior cu Dumnezeu. Antrenamentul în acest contact este sensul rugăciunii noastre. De aceea este important ca ziua să înceapă şi să se încheie cu rugăciunea. Ca să-l ascultăm pe Dumnezeu în citirea Scripturii. Ca să-i spunem dorinţele noastre şi speranţele noastre, bucuriile şi suferinţele noastre, greşelile noastre şi mulţumirea noastră pentru orice lucru frumos şi bun, şi ca în felul acesta să-L avem mereu în faţa ochilor noştri ca punct de referinţă al vieţii" (nr. 1).
Cu un pasaj ulterior, Benedict al XVI-lea aminteşte că rugăciunea în starea perfectă este cultul public al Bisericii, adică liturgia sacră, şi în mod privilegiat Sfânta Liturghie, în privinţa căreia papa precizează:
"Prin corecta celebrare euharistică este necesar să învăţăm şi să cunoaştem, să înţelegem şi să iubim liturgia Bisericii în forma sa concretă. În liturgie ne rugăm cu credincioşii din toate secolele - trecutul, prezentul şi viitorul se unesc într-un unic mare cor de rugăciune. Cum pot să afirm pentru drumul meu personal, este un lucru entuziasmant a învăţa să înţelegi treptat cum au crescut toate acestea, câtă experienţă de credinţă există în structura liturgiei de la Liturghie, câte generaţii au format-o rugându-se" (nr. 2).
Liturgia se înţelege cu adevărat numai altoindu-ne în Tradiţia vie a Bisericii, de la care o primim ca dar care trebuie ocrotit şi trăit la rândul nostru în spirit de credinţă şi de rugăciune. De fapt, acesta este unicul spirit corect pentru a celebra şi a participa la liturgie. Nu e vorba de a produce emoţii superficiale şi trecătoare, prin invenţii deosebite care să fie altoite în rit, pentru că adevăratul "spirit al liturgiei" este spiritul de rugăciune adoratoare, a celui care se află "în faţa lui Dumnezeu ca să-i slujească" (cf. Liturghierul Roman [Paul al VI-lea], "Rugăciunea Euharistică II").
Este entuziasmant - spune Sfântul Părinte pe baza experienţei sale personale - a învăţa să înţelegem liturgia cu acest simţ eclezial şi dinamic al adevăratei Tradiţii. Pentru aceasta este necesară formarea liturgică, ce luminează întunericul neştiinţei şi dărâmă bastioanele ideologiei, ajutând să înţelegem sensul sacru al cultului divin şi legătura sa cu întreaga istorie a credinţei, pe care Biserica o păstrează şi o mărturiseşte în proprii fii: capi şi mădulare, păstori şi turmă. Însă formarea liturgică nu este - nici nu poate să fie - o reînnoită formă de iniţiere "gnostică", o ştiinţă rezervată numai câtorva cu titluri. Formarea liturgică, deşi este întemeiată pe seriozitatea unui studiu ştiinţific care nu este pentru toţi, trebuie să se traducă în forme accesibile credincioşilor cărora le este adresată.
Printre multele, lăudabilele iniţiative, la nivel universal şi local, menite să îngrijească formarea liturgică a poporului lui Dumnezeu, se înscrie şi rubrica noastră "Spiritul Liturgiei", care începe astăzi cu al treilea an de publicare. Primind diferite cereri, am decis să experimentăm din acest an o formă şi mai divulgativă, aşa cum se va observa din scurtimea mai mare a articolelor şi din numărul ulterior de trimiteri şi de note. Această alegere sacrifică, pe de o parte, justa dorinţă a autorilor de articole de a furniza mai multe detalii şi referinţe cu privire la temele tratate; însă sperăm că poate favoriza, pe de altă parte, o răspândire mai largă a reflecţiilor noastre, aşa încât să poată ajunge la un număr cât mai mare de cititori. Către ei se îndreaptă încă de acum recunoştinţa autorilor rubricii "Spiritul Liturgiei", pentru fidelitatea şi atenţia cu care ne-au urmărit în cei doi ani precedenţi şi cu care avem încredere că vor să continue să ne citească.
* Pr. Mauro Gagliardi, doctor în teologie şi în filozofie, este profesor de teologie dogmatică la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma şi consultant al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte.
(După Zenit, 20 octombrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
