Rugăciunile apologetice din Ordo Missae

Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea părintelui Mauro Gagliardi

În acest articol, scris la origine în spaniolă, se explică importanţa şi semnificaţia rugăciunilor "apologetice" în timpul celebrării sfintei Liturghii. E vorba de rugăciuni pe care preotul le recită în şoaptă, în "secret", în faţa lui Dumnezeu, pentru a participa mai conştient şi vrednic la misterele divine pe care le celebrează în favoarea întregii Biserici. Credincioşii însoţesc aceste rugăciuni sacerdotale cu tăcere externă evlavioasă şi cu reculegere interioară, care favorizează o înţelegere mai deplină a ceea ce se desfăşoară pe altar, deci o participare mai activă la liturgie.

* * *

O tăcere care contemplă şi adoră

Rugăciunile apologetice din Ordo Missae

Liturgia sacră, pe care Conciliul Vatican II o caracterizează ca acţiune sacerdotală a lui Cristos, deci izvor şi culme a vieţii ecleziale, nu se poate reduce niciodată la o simplă realitate estetică, nici nu poate fi considerată ca un instrument cu scopuri pur pedagogice sau ecumenice. Celebrarea sfintelor taine este mai ales acţiune de laudă adusă maiestăţii supreme a lui Dumnezeu unul şi întreit, acţiune voită de Dumnezeu însuşi. Cu ea omul, personal şi comunitar, se prezintă în faţa Domnului pentru a-i aduce mulţumire, conştient de faptul că însuşi fiinţa sa nu poate ajunge la propria plinătate dacă nu-l laudă şi nu împlineşte voinţa sa, în căutarea constantă a împărăţiei care este deja prezentă şi totuşi va veni definitiv în ziua parusiei Domnului Isus¹.

În lumina acestor lucruri, este clar că direcţia oricărei acţiuni liturgice - care este aceeaşi pentru preot şi credincioşi - este cea îndreptată spre Domnul: spre Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt. De aceea "preotul şi poporul desigur nu se roagă unul spre altul, ci spre unicul Domn"². Este vorba de a trăi constant acel conversi ad Dominum, acea îndreptare acum spre Domnul, care presupune conversio, îndreptarea sufletului nostru spre Isus Cristos şi, în felul acesta, spre Dumnezeul cel viu, adică spre lumina adevărată³.

În felul acesta, celebrarea liturgică este trăită ca act al acelei virtuţi a religiunii care, coerent cu natura sa, trebuie să se caracterizeze prin simţul profund al sacrului. În ea, omul şi comunitatea trebuie să fie conştienţi că se întâlnesc, în mod special, în faţa Celui care este cel de trei ori Sfânt şi Transcendentul. De aici rezultă că "un semn convingător al eficacităţii pe care o are cateheza euharistică la credincioşi este fără îndoială creşterea în ei a simţului misterului lui Dumnezeu prezent în mijlocul nostru"⁴.

Atitudinea potrivită în celebrarea liturgică nu poate fi alta decât aceea plină de reverenţă şi de uimire, care provine din faptul că ştim că suntem în prezenţa maiestăţii lui Dumnezeu. Oare nu acest lucru voia să-l indice însuşi Dumnezeu poruncind lui Moise să-şi scoată sandalele în faţa tufişului care ardea? Nu se năştea oare din această conştiinţă atitudinea lui Moise şi Ilie, care nu au îndrăznit să-l privească pe Dumnezeu faţă în faţă⁵?

În acest cadru se înţeleg mai bine cuvintele din Canonul al II-lea al Liturghiei, care definesc perfect esenţa slujirii sacerdotale: Astare coram te et tibi ministrare. Aşadar aceste două misiuni definesc esenţa slujirii sacerdotale: "a sta în prezenţa Domnului" şi "a sluji în prezenţa lui". Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, comentând asemenea slujire, nota că termenul slujire se adoptă în mod fundamental pentru a se referi la slujirea liturgică. Acest lucru implică diferite aspecte şi, printre altele, apropierea şi familiaritatea. Scria papa: "Nimeni nu este aşa de aproape de stăpânul său ca slujitorul care are acces la dimensiunea cea mai privată a vieţii lui. În acest sens "a sluji" înseamnă apropiere, cere familiaritate. Această familiaritate comportă şi un pericol: acela ca sacrul întâlnit încontinuu de noi să devină pentru noi obişnuinţă. Astfel, se stinge teama reverenţioasă. Condiţionaţi de toate obişnuinţele, nu mai percepem faptul mare, nou, surprinzător, că el însuşi este prezent, ne vorbeşte, ni se dăruieşte. Împotriva acestei obişnuinţe cu realitatea extraordinară, împotriva indiferenţei inimii trebuie să luptăm fără încetare, recunoscând mereu din nou insuficienţa noastră şi harul care există în faptul că el se încredinţează astfel în mâinile noastre"⁶.

De fapt, înainte de orice celebrare liturgică, dar în mod special înainte de Euharistie - memorial al morţii şi învierii Domnului, graţie căreia devine realmente prezent acest eveniment central al mântuirii şi se realizează opera răscumpărării noastre - trebuie să stăm în adoraţie în faţa misterului: mister mare, mister de milostivire. De fapt, ce ar fi putut să facă mai mult Isus pentru noi? Realmente, în Euharistie el ne arată o iubire care ajunge "până la sfârşit" (In 3,1), o iubire care nu are limite⁷. Rămânem uimiţi şi zăpăciţi în faţa unei realităţi atât de extraordinare: cu câtă condescendenţă umilă a voit Dumnezeu să se unească cu omul! Dacă peste puţine săptămâni vom sta, emoţionaţi, în faţa ieslei, contemplând întruparea Cuvântului, ce trebuie să simţim în faţa altarului, pe care Cristos se face prezent în timpul sacrificiul său, prin sărmanele mâini ale preotului? Nu rămâne decât să îngenunchem şi să adorăm în tăcere marele mister al credinţei⁸.

Consecinţa logică a celor spuse este că poporul lui Dumnezeu trebuie să poată vedea, în preoţi şi chiar şi în ceilalţi slujitori ai altarului, un comportament plin de reverenţă şi de demnitate, care să fie capabil să-i ajute să pătrundă lucrurile invizibile, chiar fără multe cuvinte sau explicaţii. În Liturghierul Roman numit "al sfântului Pius al V-lea", precum şi în diferite liturgii orientale, se găsesc rugăciuni foarte frumoase, cu care preotul exprimă sentimentul său profund de umilinţă şi reverenţă în faţa sfintelor taine: ele revelează însăşi substanţa oricărei liturgii⁹. Câteva din aceste rugăciuni prezente în Liturghierul citat - care în ediţia sa din anul 1962 este Liturghierul propriu al "formei obişnuite" a Ritului Roman - au fost reluate în Liturghierul promulgat după Conciliul Vatican II. Aceste rugăciuni sunt numite în mod tradiţional "Apologii".

La aceste rugăciuni se referă Institutio Generalis Missalis Romani la nr. 33. După referinţa la rugăciunile pe care preotul le rosteşte ca şi celebrant în numele întregii Biserici, IGMR afirmă că: "uneori [el se roagă] în numele său personal, pentru a-şi putea îndeplini oficiul său propriu cu mai multă atenţie şi pietate. Aceste rugăciuni care sunt propuse înainte de citirea evangheliei, la pregătirea darurilor, înaintea şi după împărtăşirea preotului, se spun în taină".

Aceste formule scurte rostite în taină îl invită pe preot să personalizeze misiunea sa, să se încredinţeze Domnului şi în nume personal. Ele sunt în acelaşi timp un mod excelent de a merge - ca şi ceilalţi credincioşi - la întâlnirea cu Domnul în mod în întregime personal, precum şi comunitar. Şi acesta este un prim aspect de importanţă esenţială, pentru că numai în măsura în care se înţeleg şi se interiorizează structura liturgică şi cuvintele liturgiei, se poate intra în consonanţă interioară cu ele. Când se întâmplă asta, preotul celebrant nu vorbeşte cu Dumnezeu numai ca persoană individuală, ci intră în acel "noi" al Bisericii care se roagă.

Dacă celebratio este rugăciune, adică un colocviu cu Dumnezeu - colocviul lui Dumnezeu cu noi şi colocviul nostru cu Dumnezeu - acel "eu" propriu al celebrantului se transformă, intrând în acel "noi" al Bisericii. Se îmbogăţeşte şi se lărgeşte acel "eu" rugându-se cu Biserica, rugându-se cu cuvintele sale, şi se stabileşte realmente un colocviu cu Domnul. În felul acesta a celebra înseamnă realmente a celebra "cu" Biserica: inima se dilată - desigur nu în sens fizic, ci în sensul că ea se pune "cu" Biserica în colocviu cu Dumnezeu. În acest proces de lărgire a inimii, rugăciunile apologetice şi tăcerea contemplativă şi adoratoare pe care ele o produc reprezintă un element important şi de aceea fac parte din structura celebrării euharistice de peste o mie de ani.

În al doilea rând, în drumul către Domnul ne dăm seama de nevrednicia noastră. De aceea, devine necesar în timpul celebrării să cerem ca însuşi Dumnezeu să ne transforme şi să accepte să participăm la acea actio Dei care configurează liturgia. De fapt, spiritul de convertire continuă este una din condiţiile personale care fac posibilă actuosa participatio (participarea activă) a credincioşilor şi a însuşi preotului celebrant. "Nu se poate aştepta o participare activă la liturgia euharistică, dacă ne apropiem de ea în mod superficial, fără mai întâi să ne întrebăm cu privire la propria viaţă"¹⁰.

Reculegerea şi tăcerea înainte şi în timpul celebrării se înţeleg în acest context şi facilitează realizarea cuvintelor lui Benedict al XVI-lea: "O inimă reconciliată cu Dumnezeu abilitează la adevărata participare"¹¹. Rezultă din nou că rugăciunile apologetice desfăşoară un rol important în celebrare.

De exemplu, rugăciunile apologetice Munda cor meum, recitată înainte de proclamarea evangheliei, sau In spiritu humilitatis, care precede spălarea după prezentarea darurilor (pâinea şi vinul), permit preotului care le rosteşte să conştientizeze realitatea nevredniciei sale şi, în acelaşi timp, a măreţiei misiunii sale. "Preotul este mai mult ca oricând slujitor şi trebuie să se angajeze încontinuu să fie semn care, ca instrument docil în mâinile lui Cristos, trimite la el"¹². Tăcerea şi gesturile de evlavie şi reculegere ale celebrantului îi fac pe credincioşii care participă la celebrare să-şi dea seama de necesitatea de a se pregăti, de a se converti, dată fiind importanţa momentului liturgic la care participă: înainte de citirea evangheliei, sau în iminenţa începutului Rugăciunii euharistice.

La rândul lor apologiile Per huius aquae et vini în timpul ofertoriului, sau Quod ore sumpsimus, Domine în timpul purificării vaselor sacre, se încadrează perfect în cadrul dorinţei de a fi introduşi şi transformaţi în şi din cauza actio divina. Trebuie amintit constant minţii noastre şi inimii noastre că liturgia euharistică este actio Dei care ne uneşte cu Isus prin intermediul Duhului său¹³. Aceste două apologii orientează existenţa noastră spre întrupare şi înviere şi, în realitate, constituie un element care favorizează realizarea acelei dorinţe a Bisericii, ca nu asiste credincioşii la celebrări ca spectatori muţi, ci să ia parte la ele în mod activ aducând mulţumire lui Dumnezeu şi învăţând să se ofere pe ei înşişi împreună cu Cristos¹⁴.

Aşadar, nu ni se pare excesiv să afirmăm că apologiile desfăşoară un rol de prim plan amintind slujitorului hirotonit că "este acelaşi preot, Cristos Isus, al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. Dacă acesta este cu adevărat asimilat marelui preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o, el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi, pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)"¹⁵.

În acelaşi timp, ele amintesc preotului că, fiind slujitor hirotonit, el este "legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi, prin ei, de ceea ce a spus şi a făcut Cristos, izvorul şi temeiul sacramentelor"¹⁶. Rugăciunile spuse în taină de către preot constituie de aceea un mijloc extraordinar pentru a se uni unii cu alţii, pentru a forma o comunitate care este "liturgă" şi care participă în întregime îndreptată versus Deum per Iesum Christum.

Una dintre apologii, păstrată în Ordo Missae post-conciliară, prezintă perfect ceea ce spunem: Domine Iesu Christe, Fili Dei vivi, qui ex voluntate Patris cooperante Spiritu Sancto per mortem tuam mundum vivificasti. De fapt, rugăciunile pe care preotul le spune în taină, şi aceasta în mod deosebit, pot să ajute în mod eficace pe preot şi pe credincioşi să ajungă la conştiinţa clară că liturgia este lucrare a preasfintei Treimi. "Rugăciunea şi ofranda Bisericii sunt inseparabile de rugăciune şi de oferirea lui Cristos, capul său"¹⁷.

Astfel, apologiile se configurează de peste o mie de ani ca simple formule purificate de istorie, pline de conţinut teologic, care îi permit preotului care le rosteşte, şi credincioşilor care participă la tăcerea care le însoţeşte, să-şi dea seama de mysterium fidei la care participă şi astfel să se unească cu Cristos recunoscându-l ca Dumnezeu, frate şi prieten.

Pentru aceste motive, trebuie să ne bucurăm că, în pofida faptului că reforma liturgică post-conciliară a redus în mod drastic numărul şi a corectat în mod însemnat textul acestor rugăciuni, ele continuă să fie prezente şi în Ordo Missae mai recent. Invitaţia adresată preoţilor este să nu neglijeze aceste rugăciuni în timpul celebrării, de asemenea să nu le transforme din rugăciuni ale preotului în rugăciuni ale întregii adunări, citindu-le cu voce tare la fel ca toate celelalte rugăciuni. Rugăciunile apologetice se bazează pe şi exprimă o teologie diferită şi complementară la aceea care este un fundal pentru celelalte rugăciuni. Această teologie se manifestă în modul tăcut şi evlavios cu care recitate de preot şi însoţite de ceilalţi credincioşi.

(După Zenit, 25 noiembrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj adresat Adunării plenare a Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, 21.09.2001.
² J. RATZINGER/BENEDICT AL XVI-LEA, Prefaţă la primul volum din Gesammelte Schriften.
³ Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilia la Privegherea pascală, 22.03.2008.
⁴ BENEDICT AL XVI-LEA, Sacramentum Caritatis, nr. 65.
⁵ Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj adresat Adunării plenare a Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, 21.09.2001.
⁶ BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie la Liturghia Crismei, 20.03.2008.
⁷ IOAN PAUL AL II-LEA, Ecclesia de Eucharistia, nr. 11.
⁸ IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoţi pentru Joia Sfântă 2004.
⁹ Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj adresat Adunării plenare a Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, 21.09.2001.
¹⁰ BENEDICT AL XVI-LEA, Sacramentum caritatis, nr. 55.
¹¹ Ibid.
¹² Ibid. , nr. 23.
¹³ Cf. ibid. , nr. 37.
¹⁴ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Sacrosanctum Concilium, nr. 48.
¹⁵ PIUS AL XII-LEA, Mediator Dei, cit. în Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1548.
¹⁶ Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1120.
¹⁷ Ibid. , nr. 1553.