|
| © Vatican Media |
Femeie jubiliară şi semn de speranţă pentru un popor aflat pe cale
În bula de convocare a Jubileului din 2025, intitulată semnificativ Spes non confundit, Papa Francisc, abordând tema speranţei creştine, o indică, la nr. 24, pe Fecioara Maria ca martoră supremă a speranţei, căci, acceptând-o ca dar al lui Dumnezeu şi nu ca optimism deşert, a transformat-o în realism de viaţă realizând planul divin ca Mamă a lui Dumnezeu şi mamă a noastră. Aceste cuvinte ne readuc la centralitatea Mariei în viaţa creştină. Într-adevăr, credincioşii au privit-o întotdeauna ca model de credinţă, de speranţă şi de caritate, căci, cu docilitate faţă de har, a acceptat chemarea de a deveni mama lui Cristos cu mare încredere şi dăruire: nu a capitulat în faţa dificultăţilor sau a provocărilor acestei vocaţii, fidelă Fiului său până la cruce, când a experimentat asupra sa durerile Fiului într-o participare unică şi singulară la misterul său de moarte şi de glorie.
În Spes non confundit, Francisc afirmă: "Şi la picioarele crucii, în timp ce-l vedea pe Isus nevinovat suferind şi murind, deşi străbătută de o durere sfâşietoare, repeta "da"-ul său, fără a pierde speranţa şi încrederea în Domnul. În acest mod ea coopera pentru noi la împlinirea a ceea ce a spus Fiul său, anunţând că va trebui «să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie» (Mc 8,31), şi în travaliul acelei dureri oferite din iubire devenea Mama noastră, Mamă a speranţei. Nu este o întâmplare că evlavia populară continuă să o invoce pe Sfânta Fecioară ca Stella maris, un titlu expresiv al speranţei sigure că în evenimentele furtunoase ale vieţii Născătoarea de Dumnezeu vine în ajutorul nostru, ne sprijină şi ne invită să avem încredere şi să continuăm să sperăm" (24).
De aceea, Biserica a invocat-o întotdeauna pe Maria cu încredere, ca mediatoare, avocată, ajutătoare, ştiind că puterea sa de mijlocire pe lângă Fiul său obţine harurile necesare pentru drumul nostru creştin. Acest lucru este demonstrat de cea mai veche rugăciune cunoscută adresată ei: "Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu". Fecioara Maria, prin care Răscumpărătorul a venit pe lume, din voinţa Tatălui, devine mijlocul pentru a merge la el, ca model şi ca mediatoare. Fiind mereu aproape de el, în fiecare etapă a vieţii sale, ea ne învaţă concret cum să trăim evanghelia.
Fiind dăruită nouă pe cruce de Isus ca mamă, ea continuă să îngrijească fiecare credincios cu solicitudine şi grijă maternă, până când vom ajunge cu toţii în cer, unde ea se bucură deja de plinătatea răscumpărării, primită cu trupul şi sufletul. Glorioasa ei ridicare la cer devine pentru noi un motiv în plus de speranţă şi de mângâiere, ca o dovadă vie a puterii învierii lui Cristos. Din acest motiv, suntem siguri că ea intervine în fiecare necesitate a noastră, precum steaua de care ne agăţăm în furtuni, precum farul care arată calea în vremuri întunecate.
Papa Leon al XIV-lea, vorbind pe 6 septembrie participanţilor la Congresul Academiei Pontificale Mariane Internaţionale, a spus că, din toate aceste motive, putem privi şi noi la Maria ca la o femeie jubiliară care ne arată, încă pe drumul împlinirii fiinţei noastre, rugăciunii, ascultării cuvântului lui Dumnezeu, docilităţii faţă de Duhul Sfânt drept căi sigure de parcurs ca Biserică şi ca indivizi: "Ca femeie «jubiliară», Maria ne apare capabilă să o ia mereu de la capăt ascultând cuvântul, conform atitudinii descrise astfel de Sfântul Augustin: «Fiecare te consultă despre ceea ce vrea, dar nu aude întotdeauna răspunsul pe care îl vrea. Cel mai credincios slujitor al tău este cel care nu caută să audă de la tine ceea ce vrea, ci mai degrabă să vrea ceea ce aude de la tine» (Confesiuni, X, 26). Ca femeie «sinodală», ea este pe deplin şi matern implicată în acţiunea Duhului Sfânt, care cheamă să meargă împreună, ca fraţi şi surori, pe cei care înainte credeau că au motive să rămână separaţi în neîncrederea reciprocă şi chiar în duşmănie (cf. Mt 5,43-48). O Biserică ce are inimă mariană păstrează şi înţelege tot mai bine ierarhia adevărurilor credinţei, integrând raţiunea şi afectul, trupul şi sufletul, universalul şi localul, persoana şi comunitatea, omenirea şi cosmosul. Este o Biserică ce nu renunţă la a-şi pune sieşi, altora şi lui Dumnezeu întrebări incomode - «cum va fi aceasta?» (Lc 1,34) - şi să parcurgă căile exigente ale credinţei şi iubirii - «iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău» (Lc 1,38)".
Daniela Del Gaudio, profesor de teologie la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum
(După L'Osservatore Romano, 13 octombrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
