|
| © Vatican Media |
"Fără respectarea dreptului nu va fi niciodată pace", în urmă cu 80 de ani moartea Fericitului von Galen
Pe 22 martie 1946, murea Leul din Münster, "cel mai îndârjit adversar al nazismului", aşa cum îl definise "New York Times" în 1942, care a denunţat bombardamentele aliaţilor care au distrus oraşele germane. Multe perspective actuale pot fi găsite în corespondenţa sa cu Pius al XII-lea, care l-a creat cardinal.
"Bombe explozive şi incendiare au fost aruncate asupra Münsterului: au lovit domul şi au distrus reşedinţa episcopului nostru. În timp ce avioanele încă zburau deasupra oraşului, l-am văzut pe preasfinţitul monsenior acolo sus, sub cerul liber, printre ruinele fumegânde… a rămas agăţat de singurul zid rămas în picioare… în mod miraculos, viu. Mai târziu, l-am informat despre moartea vicarului, a preoţilor şi a credincioşilor, a tuturor surorilor de claustrare, despre oroarea grămezilor de trupuri pe jumătate incinerate, mutilate, îngrămădite peste dărâmăturile din Marienplatz, din Groitgasse… şi despre cei care, săpând prin acele dărâmături, încercând încă să separe morţii de vii, s-au trezit în faţa spectacolului îngrozitor al cadavrelor încâlcite ale femeilor şi copiilor sufocaţi, clocotind în adăposturi".
Astfel, în actele procesului canonic al fericitului Clemens August von Galen, episcop de Münster - la cea de-a optzeci-a aniversare a morţii sale, pe 22 martie 1946 - este descris bombardamentul aliat asupra oraşului german din Westfalia în 1943. Chiar acel oraş fusese epicentrul acelei alte Germanii - care, împreună cu episcopul Clemens August von Galen, susţinută şi încurajată de Pius al XII-lea, se împotrivise deschis lui Hitler şi cultului sângelui şi rasei. Oare nu din acel dom îşi ridicase episcopul vocea, expunând şi condamnând crimele şi barbariile aberante ale nazismului? Nu din acel dom a contestat deschis încălcările drepturilor, declarând că nu dorea "companie cu cei care calcă în picioare demnitatea umană"? Cine, în celebrele sale predici, care i-au adus porecla Leul din Münster, a expus şi a denunţat cu forţă proiectul nazist T4 pentru eliminarea vieţilor inutile? Într-atât încât pentru curajul său îndrăzneţ şi de neînvins, recunoscut public cu numai un an mai devreme, a cucerit paginile ziarului New York Times drept "cel mai înverşunat adversar al regimului naţional-socialist" şi celebrele sale predici - pentru care, furios de ură, Hitler a jurat că "va ţine socoteală cu el până la ultimul bănuţ" - au fost chiar aruncate în cerul de deasupra Berlinului de către Royal Air Force [Forţele Aeriene Regale Britanice]. Predici pentru care a primit recunoaştere din partea comunităţii ebraice şi în timpul celui de-al Treilea Reich au fost încurajate şi apreciate chiar de către Pius al XII-lea, care - aşa cum este documentat de corespondenţa dintre episcopul german şi Papa Pacelli, descoperită şi reconstruită integral în investigaţia arhivistică efectuată în timpul procesului de canonizare a lui von Galen - revelează sprijinul papei pentru acţiunea şi intenţia comună împotriva nebuniei naziste.
Pe 4 noiembrie 1943, episcopul von Galen i-a scris lui Pius al XII-lea, dar de data aceasta comunicându-i condiţiile catastrofale cu care se confrunta oraşul Münster şi durerea sa pentru victimele bombardamentelor aliaţilor. "Împreună cu suferinţa populaţiei, l-a întristat profund şi distrugerea celor două sute de biserici din dieceză şi, mai mult decât toate, cea a domului, atât de mult încât nu a înţeles niciodată de ce aliaţii au făcut-o în mod deliberat", a declarat la proces părintele Theodor Holling.
Ceea ce Hitler nu reuşise să realizeze, a reuşit moral bombing [bombardamentul moral], aşa a tradus Churchill conceptul de strategie a "războiului aerian just", destinat să "răscumpere morala prin demolarea sistematică a rezistenţei morale a germanilor". În cursul anului 1943, Münster a fost "răscumpărat" prin 49 de raiduri, la care s-au adăugat alte 53 înainte de sfârşitul războiului: cele mai grele au fost cele din 30 septembrie şi din 22 octombrie 1944. Un total de 5.000 de bombe explozive şi 200.000 de bombe incendiare au fost aruncate asupra unui oraş cu 66.000 de locuitori. Un destin care l-a unit cu multe alte oraşe germane, în acea "îndârjire terapeutică" deliberată în agonia de foc care a dus la ştergerea ţării. Totuşi Münster nu se număra printre oraşele privilegiate de Bomber Command aliat [Comandamentul aliat de bombardiere], asupra cărora s-au perfecţionat tehnicile sofisticate de Maximum use of fire [Utilizare maximă a focului], cu efectele speciale ale "Furtunilor de foc" care au provocat deşertificarea acestora: oraşe precum Potsdam, Lübeck, Hamburg, Dresda… bijuteriile coroanei lui Arthur Harris, geniul incontestabil al moral bombing [bombardamentului moral], care botezase succesele "curăţării" şi anihilării obţinute cu numele de Operaţiunea Gomora.
Când "utilizarea strategică" a bombardamentelor de tip covor s-a intensificat în Germania, episcopul englez de Chichester, George Bell, a declarat în faţa Camerei Lorzilor: "Aliaţii nu se pot comporta ca nişte zei care îi fulgeră pe duşmani din cer! Cuvântul crucial scris pe steagurile noastre este drept. Trebuie să ne punem puterea în slujba dreptului. Iar dreptul se opune bombardamentelor oraşelor inamice, în special bombardamentelor de tip covor!". El a continuat: "A-i echivala pe ucigaşii nazişti cu poporul german, asupra căruia au comis tot felul de rele, înseamnă a răspândi barbaria". Acestea au fost aceleaşi observaţii lucide şi curajoase pe care, pe de altă parte, în Germania devastată de moral bombing [bombardamentele morale], episcopul von Galen a îndrăznit să le pronunţe în faţa Forţelor Aliate. Chiar la Münster, în octombrie 1945, von Galen şi episcopul anglican de Chichester s-au întâlnit la sediul guvernului militar în prezenţa generalului de brigadă Chadwick. Episcopul Bell, aflat în Germania ca reprezentant al Bisericii Anglicane, şi-a exprimat stima şi sintonia sa deplină cu episcopul german care "cu iubire pastorală arzătoare se dedicase protejării turmei încredinţate lui" şi nu s-a temut "să spună albului alb şi negrului negru în apărarea drepturilor lui Dumnezeu şi a demnităţii umane călcate în picioare, chiar şi acum când haosul şi barbaria fac ravagii din cauza samavolniciilor, jafurilor, violenţelor care au urmat după intrarea trupelor aliate".
În timpul primului pelerinaj postbelic pe care locuitorii din Münster l-au făcut la sanctuarul marian din Telgte, la 1 iulie 1945, von Galen protestase public cu vehemenţă împotriva comportamentului guvernului militar aliat, care nu respecta drepturile poporului german. "Credincioşii", a mărturisit secretarul său, Heinrich Portmann, "care şi-au găsit marele avocat cu această ocazie în mijlocul necazurilor şi suferinţelor, au fost atât de mult mângâiaţi, dar nu acesta a fost cazul liderilor trupelor de ocupaţie, într-atât încât episcopul a fost chemat să dea cont de către comandantul militar din Warendorf". Întâlnirea este documentată de depoziţia preotului Friedrich Sühling în procesul de canonizare al lui von Galen: "Comandantul Jackson i-a cerut episcopului clarificări cu privire la cuvintele rostite. Acesta a răspuns ferm: «Ca forţe de ocupaţie, aveţi şi îndatoriri şi dacă nu le îndepliniţi voi acţiona aşa cum am făcut împotriva nedreptăţilor şi barbariei naţional-socialismului». Apoi a menţionat câteva puncte care îi erau deosebit de dragi: actele de agresiune şi violenţele împotriva civililor, îndeosebi violurile faţă de femei, folosite de trupele de ocupaţie. Referindu-se mai ales la cazurile de violenţă, episcopul s-a iritat foarte tare, a lovit cu pumnul în masă şi i-a spus traducătorului: «Traduceţi literal ceea ce am spus» şi nu şi-a retras nici măcar o iotă din predică".
Pe 20 august 1945, von Galen i-a scris Papei Pacelli: "Chiar şi noile ziare germane, conduse de forţele de ocupaţie, trebuie să publice încontinuu declaraţii care urmăresc să impute întregului popor german, chiar şi celor care nu au adus niciodată omagiu doctrinelor eronate ale naţional-socialismului şi care, dimpotrivă, le-au rezistat cât au putut de bine, o vină colectivă şi responsabilitate pentru toate crimele comise de precedenţii deţinători ai puterii". Apoi a remarcat cu amărăciune: "Se pare că această stare de spirit este baza pentru admiterea campaniilor de răpire şi de jaf […] şi pentru deportarea nemiloasă a populaţiei germane din patria sa".
Şi nu a omis să afirme cu o forţă limpede: "Este cu adevărat terifiant că naţionalismul exasperat care a culminat în cultul rasei, tipic naţional-socialismului, domină astăzi chiar şi printre învingători, într-o asemenea măsură încât la Potsdam s-a decis expulzarea întregii populaţii germane din teritoriile atribuite Poloniei şi Cehoslovaciei şi împingerea ei în teritoriile occidentale".
În următoarea scrisoare din 25 septembrie 1945, descriind în detaliu tot lui Pius al XII-lea "condiţiile teribile din teritoriile ocupate", l-a implorat să intervină cu "ajutor direct prin proteste către puterile învingătoare".
În ajunul Crăciunului din 1945, Radio Vatican a anunţat că Pius al XII-lea l-a numit cardinal pe episcopul Clemens August von Galen.
La Roma, sosirea Leului din Münster a fost triumfătoare. Studenţii Universităţii Pontificale Gregoriana l-au întâmpinat cu strigăte de "vox populi vox Dei". La bazilica "Sfântul Petru", Pius al XII-lea i-a conferit demnitatea de cardinal, alături de alţi doi episcopi germani care se distinseseră în confruntarea cu nebunia nazistă: arhiepiscopul Joseph Frings de Köln şi episcopul Konrad von Preysing de Berlin. Pentru episcopatul şi poporul german, aceste numiri au demonstrat că Pius al XII-lea nu era dispus să asculte vocile celor care, în acele vremuri, erau "înclinaţi să-i considere pe toţi germanii o adunătură de delincvenţi" şi, în acelaşi timp, erau "un semn al justei recompense pentru rezistenţa curajoasă la nazism pe care o întreprinseseră oameni ca aceştia, iar printre ei, primul loc îi aparţinea episcopului von Galen". Prin urmare, presa a relatat ceea ce era clar pentru toţi: von Galen îndrăznise să atace public şi frontal regimul: el era simbolul acelei alte Germanii care i se împotrivise lui Hitler. Şi în conferirea demnităţii de cardinal ad personam de către Pius al XII-lea a văzut atât "respingerea vinovăţiei colective", cât şi "recunoştinţa pentru apărătorul vajnic al adevărului creştin şi al drepturilor inalienabile ale omului care în statul totalitar trebuiau eradicate".
Pe 6 ianuarie 1946, episcopul von Galen i-a scris ultima scrisoare lui Pius al XII-lea înainte de a ajunge la Roma pentru a primi beretul de cardinal. În acea zi, a ales să celebreze Epifania în ruinele sanctuarului de la Telgte. Şi-a încheiat ultima omilie la sanctuar cu aceste cuvinte: "Sub nazism, am spus public şi i-am scris direct lui Hitler în 1939, când nicio putere nu a intervenit pentru a-i împiedica scopurile expansioniste: «Justiţia este fundamentul statului; dacă justiţia nu este restabilită, atunci poporul nostru va muri prin putrefacţie internă». Astăzi trebuie să spun: dacă dreptul nu este respectat, atunci pacea şi armonia nu vor veni niciodată între popoare".
Stefania Falasca
postulatorul cauzei
(După Vatican News, 21 martie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
