Exerciţii spirituale ale Curiei Romane
Fără frica de a pierde reputaţia
În faţa celui care este în dificultate folosim toiagul rigidităţii şi al categoriilor stabilite sau îmbrăţişarea milostivirii? Aceasta este ultima întrebare lăsat pentru meditaţia celor prezenţi de către părintele Bruno Secondin, în după-amiaza zilei de miercuri, 25 februarie 2015, la încheierea zilei de exerciţii spirituale de Postul Mare în desfăşurare la Ariccia pentru papa şi Curia Romană.
În cadrul reflecţiei despre tema "a ne lăsa surprinşi de Dumnezeu", carmelitul s-a oprit asupra lecturii textului biblic despre Ilie şi văduva din Sarepta (1Re 17,2-24) alăturat de cel paralel în care Elizeu îl învie pe fiul femeii din Şunem (2Re 4,25-37). Un context care l-a făcut pe predicator să sublinieze un aspect fundamental în viaţa de credinţă, adică faptul că "săracii ne evanghelizează".
Săraca văduva care, deşi avea numai "un pumn de făină într-un vas şi puţin ulei într-un urcior", îl găzduieşte pe Ilie, devine ocazie propice de creştere interioară pentru profet. Ilie, a subliniat părintele Secondin, "era scorbutic, agresiv". Comentând aceste texte biblice, înşişi părinţii Bisericii sugerează că "Dumnezeu încearcă să-l îndrepte pe Ilie pentru ca să se calmeze". Şi apoi profetul este trimis la Sarepta unde primeşte o primă lecţie de la femeie: sărăcia şi moartea înfruntate cu demnitate.
Iniţial profetul, prin minunea mâncării care nu se termină, se prezintă în haine puternice, taumaturgice. Însă apoi moartea fiului văduvei îl constrânge la o altă dimensiune: se simte neputincios şi poate doar să-l invoce pe Dumnezeu, "să se încredinţeze lui Dumnezeu în goliciune", să recunoască faptul că numai el are puterea "de a striga îndoiala sa şi de a implora". Şi atunci, în faţa gesturilor sale tandre şi a admiterii slăbiciunii sale, văduva recunoaşte o altă faţă a lui Dumnezeu: "Dumnezeul compătimirii", "Dumnezeul milostivirii", "Dumnezeul care îmbrăţişează, care poartă în identitatea sa rana noastră".
Este o istorie care provoacă întrebări pentru istoria personală a fiecăruia: "Suntem capabili să-i întâlnim pe săraci pentru a ajunge să întâlnim adevărul? Sau ne este frică să pierdem reputaţia?"; ştim să recunoaştem şi să îmbrăţişăm pe cel care are un "«copil mort» în inima sa: violenţe, traume infantile, dezbinări, orori..."? Cuvântul nostru este cel înfumurat al taumaturgului sau "cuvântul care imploră"? În faţa situaţiilor de durere "îl trimitem în faţă pe canonist", folosim "toiagul" sau ne folosim de "braţe pentru a îmbrăţişa"?
Alegeri concrete, atitudini clare, ca acelea sugerate şi de prima meditaţie de joi 26 februarie, în care părintele Secondin s-a oprit asupra temei dreptăţii. Temă centrală pentru că, a subliniat predicatorul, "angajarea pentru dreptate este parte integrantă a urmării noastre a lui Cristos, pentru că săracii sunt privilegiaţii Evangheliei: nu este o manie populistă".
Un alt episod din viaţa lui Ilie relatat în Prima Carte a Regilor (21,1-29) a furnizat ideea pentru reflecţie. Regele Ahab vrea să cumpere via umilului Nabot, însă ţăranul refuză pentru că nu vrea să greşească împotriva moştenirii primite de la părinţii săi. Atunci perfida regină Izabela organizează o adunare rituală cu reprezentanţii poporului în care, graţie a două mărturii false, îl acuză pe Nabot de blasfemie şi îl trimite la moarte, permiţând astfel lui Ahab să obţină "jucăria" sa. Atunci Ilie rosteşte condamnarea divină împotriva lui Ahab, care se căieşte obţinând de la Dumnezeu o atenuare a pedepsei.
Un text lung, în care psihologiile diferitelor personaje - Ahab cel frustrat, Izabela cea puternică fără scrupule, Nabot cel pios, reprezentanţii poporului lipsiţi de conştiinţă şi victime ale dinamicilor de tip mafiot - pot să aducă la suprafaţă şi multe aspecte din vieţile noastre. Un text care a oferit predicatorului carmelit ocazia pentru a lansa multe provocări.
De exemplu, de câte ori "elemente sacre sunt folosite ca acoperire a procedurilor rele"? Adevărate "abisuri de violenţă sunt deschise în numele lui Dumnezeu" şi "chiar între noi creştinii" se găseşte "somnul conştiinţei". Însă, a remarcat părintele Secondin, "cât timp vor trebui să strige săracii şi cei asupriţi"? Şi gândindu-se la violenţele care au loc în Africa şi în Orientul Mijlociu, s-a întrebat: "Conştiinţa europenilor nu are nimic să-şi reproşeze?". Chemarea care vine din Scripturi este puternică: "trebuie să fim de partea tuturor Nabot de pe pământ, să apărăm drepturile, să primim victimele, să stimulăm conştiinţele, să promovăm structuri, pentru că pământul este al lui Dumnezeu, este un dar pentru viaţa tuturor şi nu pentru capriciile vreunuia".
Însă Scriptura, a spus predicatorul, propune şi o "pedagogie a gesturilor mici". Adică trebuie "să începem de la noi înşine, să convertim propriul stil de viaţă, să revizuim obiceiurile ("câtă risipă de mâncare..."), să avem transparenţă în acţiune, să ne face datoria cu onestitate, să nu exercităm autoritatea ca putere şi ca izvor de privilegii. De asemenea: "să frângem complicităţile, acoperirile, abuzurile".
Părintele Secondin a revenit apoi să analizeze dinamici şi probleme de interes planetar: în faţa violenţelor precum cele ale poluării, acaparării terenurilor fertile şi apelor în dauna popoarelor locale, sau precum cele financiare în care fără scrupule, cu un simplu "clic", fac să moară persoanele, trebuie să recuperăm forţa cântării Magnificat şi "să avem curajul de a denunţa". Pentru că "Dumnezeu nu-i suportă pe prepotenţi". Iată, aşadar, întrebarea care a încheiat meditaţia: "Ştim să familiarizăm public cu cei umiliţi, cu rebuturile violenţei sau ne este frică să pierdem reputaţia pentru Evanghelie"?
(După L'Osservatore romano, 27 februarie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
